Problema capitalului străin în România este un subiect mult discutat atât la nivelul analiștilor cât și al opiniei publice. Ceea ce îl caracterizează în ultima perioadă este o anumită notă de suspiciune în ceea ce privește efectele contrare pe care le generează.
Pe de o parte există un interes justificat pentru atragerea și consolidarea rolului său în economia națională, având în vedere capacitatea sa de a crea locuri de muncă și de transfer de tehnologie și management modern, pe de altă parte i se reproșează transferul masiv de profit din România către țările de origine.
Discuția ar trebui să înceapă prin analiza raportului, atât cantitativ cât și calitativ, dintre capitalul străin și cel autohton.
Realitatea ultimilor ani contrazice părerea des transformată în declarație politică prin care se „deplângea" dispariția aproape totală a capitalului autohton care ar fi ajuns la o cotă de doar 8-10% din totalul capitalului existent în economie.
Desigur, situația capitalului românesc nu este la nivelul celei care am fi dorit să fie după tranziția la economia de piață dar nici nu poate fi minimalizată deoarece capitalul privat românesc și capitalul străin și-au împărțit în mod aproximativ egal ponderile în totalul cifrei de afaceri a companiilor din România în ultimii șapte ani. Cu toate acestea, se observă pierderea de viteză a capitalului românesc. În 2008, cifra de afaceri a celor aproximativ 463.000 de companii cu capital privat românesc era de 497 mld. lei, pentru ca în 2014 să ajungă la 509 mld. lei, cu doar 2% mai mult. Dacă se ia în considerare inflația cumulată din anii 2009-2014, înseamnă că cifra de afaceri a întreprinderilor cu capital privat românesc a cunoscut o scădere reală de 20%.
Cu toate acestea, datele oferite de un recent Studiu întocmit de către Ziarul Financiar cu sprijinul Patronatului Serviciilor Private din România arată că Românii aduc profiturile, angajează dublu, au „capitala" la Constanța, domină agricultura, industria alimentară și construcțiile.
(va urma)
