Deși Adunarea de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918 a consfințit prin voință populară, Unirea cea Mare, adică aducerea tuturor provinciilor sub cupola României Mari, înfăptuirea ei de drept, adică încoronarea lui Ferdinand I, ca rege al tuturor românilor și al României Mari n-a avut loc decât după 4 ani de la acest mare eveniment, la 15 octombrie 1922. Evident, un asemenea demers istoric a necesitat pregătiri îndelungate, dar principalul obstacol în calea grăbirii acestuia a fost încheierea cu întârziere a Tratatului de Pace de la Trianon, abia la 4 iunie 1920, Ungaria, fiind ultima țară învinsă, alături de (Austria, Germania, Turcia, Bulgaria), care a acceptat verdictul internațional, punându-și în cele din urmă semnătura pe acest document. De partea cealaltă, a învingătorilor, alături de România pe Tratatul de la Trianon au semnat alte 15 state garante, în frunte cu Anglia, Franța, SUA, Italia. O treabă serioasă, cum se spune, comunitatea internațională, nelăsând o problemă atât de importantă la liberul arbitru al celor două țări.
Pentru că roata istoriei nu mai putea fi întoarsă, întrucât imperiul austro-ungar a devenit ferfeniță înainte de încheierea tratatelor postbelice, Regatul României și-a luat în primire teritoriile promise și acceptate în urma tratatelor încheiate antebelic, la câteva zile după Adunarea de la Alba Iulia, care a și consfințit constituirea României Mari. El avea ca suport cele trei Rezoluții de adeziune de la Cernăuți, Chișinău și Alba Iulia, dar și acceptul Adunării Naționale a Germanilor din Transilvania și Banat de la Mediaș, din 15 decembrie 1918, cât și refuzul Adunării generale a maghiarilor din Transilvania de la Cluj, din 22 decembrie 1918, care și-au reafirmat loialitatea pentru Ungaria. Regele Ferdinand a semnat în acest sens, la 24 decembrie 1918, Decretul de acceptare a unirii Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei cu România. El a administrat aceste teritorii, le-a reorganizat administrativ, dar n-a putut demara pregătirile de încoronare, până în momentul în care Conferința de Pace de la Paris n-a dat verdictul final și n-a finalizat toate detaliile legate de transferul de teritorii (granițe, instituții, patrimoniu etc.), și îndeosebi până ce tratatul cu Ungaria n-a fost parafat după toate cutumele dreptului internațional.
În consecință, putem spune că procesul de constituire a României Mari a început cu 1 Decembrie 1918 și s-a finalizat la 15 decembrie 1922, când Regele Ferdinand și regina au fost încoronați la Alba Iulia, la Catedrala Reîntregirii Neamului, într-o festivitate de mare somptuozitate și la care au fost prezenți reprezentanți ai 40 de țări ale Europei și lumii. Această numeroasă participare internațională la eveniment demonstrează larga acceptare și recunoaștere de către guvernele acestor țări a actului de reîntregire a neamului, lucru care trebuie amintit celor care mai consideră că România „a furat" aceste teritorii și într-un mod samavolnic.
Am ținut să detaliem aceste aspecte pentru a atrage atenția atât cetățeanului de rând cât și oficialităților, că manifestările prilejuite de aniversarea centenarului Marii Uniri nu se pot reduce, nici ca timp și nici ca spațiu, dar nici ca tematică, doar la ceea ce s-a petrecut la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia și, în consecință, aria lor trebuie extinsă cel puțin până la 4 iunie 1920 când a avut loc semnarea Tratatului de la Trianon. Moment istoric care a dat deplină legitimitate juridică internațională Noii Românii, adică României Mari. Ca gest suprem al dorinței de autodeterminare, Adunarea de la Alba Iulia, a ardelenilor, cât și cele de la Chișinău, a basarabenilor, de la Cernăuți, a bucovinenilor n-ar fi avut niciun efect pentru constituirea României Mari, dacă această voință unanimă și de largă reprezentare n-ar fi fost parafată, dublată de acest Tratat de pace, ca dovadă a consensului suprem al comunității internaționale la înfăptuirea unei noi Românii corespunzătoare dimensiunilor etnice, lingvistice și geografice ale acestei națiuni, cu teritorii imense risipite pe la toate imperiile limitrofe. Adică pe la ruși, austro-ungari și turci.
Cu alte cuvinte, dacă ar fi să facem o comparație între cele două mari momente istorice care ne-au marcat destinul, putem spune că, din punct de vedere juridic și al dreptului internațional, Tratatul de la Trianon este pasul final și suprem, cel care a dat legitimitate deplină României Mari. Fără această recunoaștere internațională, oricât de doritori am fi fost, noi, românii, Unirea, n-am fi avut-o niciodată. În consecință, credem, din acest vast proces, nu trebuie pierdut esențialul. De aceea se impune introducerea în ecuația marilor manifestări centenare a unor elemente cu totul noi, prin extinderea acestora pe parcursul a doi ani, cuprinzând și Sărbătoarea Trianonului. Aceasta, fără a uita evidențierea aportului prietenilor noștri în acele momente de răscruce ale istoriei noastre, în frunte cu președintele de la acea vreme a Statelor Unite, Woodrow Wilson, căruia se impune înălțarea unei statui, cu ocazia centenarului, fie la București, fie la Alba Iulia.
Este important să tratăm evenimentul în ansamblul său, cu toate momentele sale de vârf, și nu secvențial, pentru a ne cunoaște mai bine propria istorie, dar și pentru a-i face și pe alții să înțeleagă că alipirea Transilvaniei la România, dar și a celorlalte provincii n-a fost doar o treabă a noastră, o problemă de conjunctură petrecută într-o zodie favorabilă, ci a întregii comunități internaționale decisă să schimbe radical mersul lumii, prin destrămarea imperiilor anacronice, învechite și osificate și formarea de state naționale, și așezarea la baza relațiilor dintre popoare a principiului autodeterminării, a echității, prin înlocuirea în relațiile dintre ele a dreptului forței cu forța dreptului. Singura în măsură să dea un curs nou și benefic întregii sale dezvoltări, în care țările și popoarele, mari sau mici, să fie egale și la ele acasă, să poată trăi în pace și bună colaborare fără asupriri și amenințări.
