Situația economică a anului 2024 nu va fi lipsită de provocări în sensul în care lipsa de predictibilitate va reprezenta pentru decidenții politicii economice un permanent efort de înțelegere și adaptare la schimbările de context geoeconomic și geopolitic.
Cu mai puțin de o lună până la începerea noului an, încă nu se cunosc amploarea și dinamica unor elemente esențiale pentru conceperea obiectivelor de dezvoltare pentru 2024. Nu se pot previziona evoluțiile conflictelor militare și nici evoluția situației politice ca efect al ciclului de alegeri la nivel european și național.
În acest context de incertitudini, o situație apare însă a fi de natura unei provocări certe pentru unele țări membre UE, ce ar trebui tratată cu maximă importanță la nivelul deciziei politice. Este o provocare în aria politicilor economice, dar, în fapt, este strict politică.
Politicile economice ale lui 2024 trebuie să se bazeze pe o decizie politică de importanță capitală, generată de răspunsul pe care decidenții politici trebuie să-l dea unei întrebări cu implicații strategice pe termen lung.
Întrebarea este: cum poate fi rezolvată contradicția dintre creșterea nivelului de trai și creșterea competitivității?
Întrebarea este adresată, în principal, țărilor est-europene membre ale Uniunii Europene.
Țările est-europene, ca urmare a unei dezvoltări economice reale după aderarea la UE înregistrează o creștere importantă a valorii forței de muncă.
Cândva, paradisuri cu costuri scăzute ale forței de muncă, aceste țări își văd competitivitatea erodată. Această tendință, care provoacă dinamica economică regională, ar putea remodela relațiile comerciale europene.
Studiile unor importante unități de cercetare economică (IESEG School of Management; Cercle des economistes; Eurostat dates 2023) susțin că pentru multinaționale, țările din Europa de Est devin din ce în ce mai puțin atractive.
Într-adevăr, începând din 2015, s-a înregistrat o pierdere accentuată a competitivității prin costuri ale muncii cu un trend ascendent, în continuă apropiere de cele ale țărilor din vestul european. Această tendință poate fi observată atât în țările membre ale Uniunii Europene care au adoptat moneda comună, cât și în cele care și-au păstrat moneda națională.
În rândul țărilor care au aderat la zona euro, cu excepția Croației, care a adoptat recent moneda europeană, creșterea costurilor unitare ale muncii a fost mult mai mare decât cea observată în zona euro. Creșterea costurilor salariale pe unitatea produsă, de la primul trimestrul 2015 la doilea trimestrul 2023, a fost de 73% în Lituania, 59% în Letonia, 55% în Estonia, 38% în Slovacia și 34% în Slovenia.
Dar, în timp ce normele care guvernează funcționarea monedei unice, care privează în special statele de posibilitatea de a-și devaloriza monedele pentru a-și recâștiga competitivitatea, au împiedicat țările din partea estică a zonei euro să compenseze creșterea salariilor indusă de inflația ridicată, cele care au păstrat o monedă națională se confruntă încă cu o creștere necontrolată a costului forței de muncă în euro.
Într-adevăr, costul unitar al forței de muncă produs în țări din afara zonei euro dar, convertit în euro, a crescut cu 67% în Bulgaria, 62% în Republica Cehă, 46% în România, 25% în Polonia și 19% în Ungaria între primul trimestrul 2015 și al doilea trimestrul 2023.
În această perioadă, coroana cehă s-a depreciat cu aproape 14% față de euro. Forintul maghiar s-a depreciat cu 19,7%. Zlotul polonez s-a depreciat cu 7%. Leul românesc s-a depreciat cu 9%. Bulgaria, pe de altă parte, are un sistem de consiliu monetar, cu un curs de schimb fix față de euro. Desigur, este posibil ca cursul de schimb în raport cu euro să fi agravat sau să fi redus diferențele de creștere a costurilor forței de muncă în moneda națională, odată convertite în euro. Cu toate acestea, în ansamblu, putem observa în mod clar o pierdere a competitivității acestor economii, chiar dacă statele lor au avut pârghiile devalorizării.
Întrucât costurile unitare ale muncii în majoritatea țărilor din estul UE au crescut cu o intensitate mai mare decât în zona euro, atractivitatea lor relativă pentru investițiile străine a fost relativ redusă. Prin urmare, este probabil ca prețurile de vânzare în euro ale bunurilor și serviciilor produse de aceste țări să fie inferioare celor anterioare prețurilor de vânzare ale bunurilor și serviciilor produse de zona euro. Întrucât această pierdere a competitivității este susceptibilă să scadă exporturile și să stimuleze importurile în țările în cauză, balanța comercială a acestor țări s-ar putea deteriora și mai mult.
Până în prezent, balanța comercială a României cu bunuri (exclusiv energia) s-a deteriorat continuu din 2015, cu o agravare a deficitului. Dar situația s-ar putea răspândi în curând și în alte țări din regiune.
Această situație este, de asemenea, problematică pentru partenerii comerciali europeni în cazurile de țară, în special pentru Germania. De mult timp, industria germană a subcontractat masiv țărilor din partea de est a UE, la salarii mici, ceea ce i-a permis să-și reducă costurile. Creșterea costurilor salariale reduce acest câștig excepțional, de care Germania a beneficiat foarte mult. După pierderea livrărilor ieftine de gaze rusești, o altă amenințare apare la temelia competitivității industriale a Germaniei. Desigur, salariile din țările estice ale Uniunii Europene sunt încă mai mici decât în vest, dar trebuie ajustate pentru productivitate, iar decalajele se reduc.
Cazul României este deosebit de interesant din acest punct de vedere, al relației dintre creșterea valorii forței de muncă și scăderea gradului de competitivitate.
Deciziile de politică economică ale actualei guvernări se află sub presiune electorală, ceea ce face să se introducă o creștere a salarizării în sectorul bugetar (5% prevăzute în buget) ca și respectarea unor promisiuni de creștere la nivelul unor domenii de activitate (educație, sănătate, poliție). Chiar dacă aceste creșteri din sectorul bugetar nu influențează direct costurile salariale din sectorul mediului de afaceri productiv conectat direct la raporturile de competitivitate, ele influențează prin efect de contagiune întreg sistemul salarial, prin tendință de creștere. Introducerea creșterii salariului minim garantat va influența însă în mod direct competitivitatea în sensul reducerii acesteia.
Desigur, există alte modalități de a menține sau crește competitivitatea chiar în condițiile creșterilor valorii forței de muncă. Acestea sunt clasice și bine cunoscute, cum ar fi: reducerea costurilor de producție printr-un nivel superior de tehnologie și inovare, prin reducerea consumurilor energetice, prin dezvoltarea infrastructurii și a accesului la utilități și, mai ales, printr-un sistem fiscal prietenos față de investitori și mediul de afaceri.
România trebuie să ridice nivelul de trai și printr-o creștere a valorii forței de muncă, dar această obligativitate nu trebuie să-i reducă gradul de competitivitate pe piețele externe.
Așa după cum s-a menționat mai sus, există modalități de menținere a competitivității chiar și în condițiile pierderii avantajului forței de muncă ieftine.
Rămâne de văzut cum va acționa actuala guvernare în raport cu această provocare.
Deocamdată, România este în situația în care va pierde substanțial potențialul de competitivitate în comparație cu toate celelalte țări central și est europene. Toate aceste țări au înțeles că pierderea avantajului de competitivitate prin creșterea valorii salariale trebuie compensat printr-o politică fiscală de stimulare a investițiilor străine și de relaxare a fiscalității impuse mediului de afaceri.
În România se pare că această provocare nu a fost înțeleasă.
Prof. univ. dr. MIRCEA COȘEA, analist economic
Cred ca in 2024 urmeaza o criza destul de urata, avand in vedere situatia actuala globala.