- Profesorul Rus Vasile la 70 de ani cum privește cariera sa didactică?
- Distanțați afectiv și mental mereu ne reevaluăm viața, activitatea profesională în mod critic ca și cum ar fi vorba despre un altul, sau nietzschenian: așa a fost, deci asta a fost voința mea, așa am vrut să fie! Nici atunci și nici azi pregătirea profesorilor în universități nu este decât formală, superficială, în ciuda acumulărilor și progreselor psihologiei, teoriei comunicării, pedagogiei, didacticii și docimologiei, metodologiilor de învățare-evaluare. Totul se învață din mers în activitatea efectivă la catedră. Eu am fost mai întâi profesor suplinitor la școli din mediul rural și asta mi-a prins bine, m-am format predând la ciclul gimnazial. După absolvirea Facultății de istorie-filosofie, secția filosofie a Universității din Iași, am ales prin repartiție guvernamentală Tg.-Mureș, și alegerea a fost ireversibilă. La Liceele de Artă și Sanitar am întâlnit elevi interesați de școală, cultură, mentalitatea vremii, că prin credința că prin școală, învățare, performanțe școlare, reale, îți determină reușita în viață și prestigiul social. Științele sociale, însă, erau târâte ideologic, ceea ce te punea într-o situație îndoielnică social și moral. Cunoștințele de economie și filosofie erau distorsionate de limbajul ideologic, un limbaj dogmatic, o limbă de lemn și atunci când prezentai o idee filosofică sau psihologică trebuia să te blindezi cu circumspecție și prudență. Le cer, cu această ocazie, scuze elevilor că i-am chinuit cu asemenea inepții, documentele p.c.r., cuvântările tov.-ului, care erau în fișa postului acelei epoci... Eu sunt o fire explosivă și când realizam că o aserțiune sau atitudine este suspectă politic, mai dădeam câte un citat din Documente..., căci totul era sub observație... Am încercat, totuși, să-i familiarizez pe elevi cu psihanaliza, Freud și Jung, cu istoria filosofiei, inclusiv cu Nietzsche, cu existențialismul, atunci, încă, la modă, la noi. La așa-zisul cerc de filosofie sau de ateism (nominaodiosa astăzi), chiar și la ore, abordam probleme despre realitate și adevăr, determinism/indeterminism din perspectiva fizicii cuantice și geneticii, unitatea și infinitatea lumii, modele cosmologice, Big-Bang-ul, aspecte antropologice ale mitului și culturii, la modă fiind atunci structuralismul lui Claude Lévi-Strauss, hermeneutica lui Eliade. Pe baza lecturii elevilor și referate analizam, interpretam idei escatologice din opere poetice ca Paradisul pierdut, John Milton, și din Paradisul, Purgatoriul și Infernul, Dante... Aș putea aminti și câteva eleve care au strălucit: Jozsef éva și Floare Gabriela. Ba mai mult, elevii au realizat lucrări originale la sesiunile de comunicări ale elevilor: Angoasa la Iov și Kierkegaard, Kâmpian Melinda, O paralelă: Budda-Isus, Bereczki Ildiko, Limbajul la Nichita Stănescu și Noica, Dan Cristian, Matricea stilistică și spațiul mioritic, Urzică Luminița, Ideea de timp la Kant, Goethe și Eminescu, Stoica Maria Camelia... În acea epocă, în acel tip de școală centrat pe memorie, pe conținuturi, concepte, teorii, în orice caz cu discipline multe, supraîncărcate informațional și verbal, de multe ori abuzuri semantice ininteligibile, elevii citeau și literatură bună, mergeau regulat la teatru, chiar și la Filarmonică, credeau în valori și cultură, în sensul spiritual al vieții. Liceul de Artă, dar și cel Sanitar, era un adevărat mediu multi și intercultural cu elevi și profesori români, maghiari și germani, sași, ba chiar și rromi, cu activități didactice și extradidactice comune, un climat de comunicare și comuniune interetnică, umană, culturală, în care complexele și stereotipurile nu operau ca biasuri de încapsulare etno-istorică și culturală în numele atât de vehiculatelor drepturi la diferență și identitate, ce sună frumos, umanitar, dar sunt de multe ori raționalizări și ideologii, complexe și fundamentalisme! După '90 am predat la mai multe tipuri de licee: Sanitar, Papiu, Unirea, câțiva ani și la Secția de institutori de la Tg.-Mureș a Univ. Babeș-Bolyai, îndrumând și practica pedagogică a studenților de la Univ. Petru Maior. Elevii de la Artă m-au atras prin personalitatea lor artistică, prin aptitudinile plastice și muzicale, prin nonconformismul gândirii și comportamentului, iar cei de la Sanitar prin seriozitatea învățării, cultură generală și discipline medicale, practica în spitale la o vârstă fragilă, 14-18 ani, unde se confruntau cu problemele limită: boala și moartea. Au devenit, însă, cadre medicale autentice profesional și cultural, responsabile, și mereu se comportă exemplar cu foștii lor profesori... La Papiu elevii erau soft, gândire sistemică, minte ordonată, comportament rezolutiv. Între cele două licee, Unirea și Papiu era și un fel de concurență... Unirea a devenit o școală cu toate ciclurile școlare, cu accent, însă, pe dezvoltarea socială a elevului și exprimarea personală... În orice caz, cu mulți elevi buni, inteligenți, dar și elevi de high-life (?!), o școală cu o imagine mediatică de școală de succes, de elită, în orice caz, o reușită de management și marketing, atractivă pentru elevi și părinți. Cu elevii de la cele două licee, cărora le mulțumesc cu această ocazie, am obținut multe performanțe la olimpiadele școlare, județene și naționale, la admiterea în facultăți... A fost pentru mine o încântare să lucrez cu ei, la școală și-n particular, m-au fascinat spontaneitatea și inteligența lor, și cu toți elevii au fost întâlniri dătătoare de energie și sens. Desigur, nu am fost un profesor comod, uneori prea exigent, dar am încercat să-i învăț ceva, să dau note după merit, oricum, mereu conform docimologic curbei lui Gauss, evitând extremele, numai note de 4,5, 6 sau numai note de 9 și 10. Sunt siderat să văd câte un fost elev devenit viral pe facebook, atribuindu-mi mie notări după bani sau valori materiale. Cred că numai asta nu se poate spune despre mine, decât în cazul dacă ești de rea credință, cu frustrări și complexe ce țin un bias resentimentar, de o răutate ce frizează limitele!
- Cum vedeți situația creată la Colegiul Unirea?
- Ceea ce se-ntâmplă cu Colegiul Unirea înseamnă sfârșitul, moartea interculturalității, a acelui tip de instituție cu secție română și maghiară, cu activități școlare și extrașcolare, cu manifestări culturale și distractive, comune, elevii coexistând, interacționând, cunoscând-se și acceptându-se, unii profesori predând la ambele secții. Ne-am înțeles bine și ni se părea ceva natural, firesc, acest tip de școală funcționa, funcționa bine, dar noi românii avem această genă nihilistă, sinucigașă: Dărâmăm ce merge bine, performant, un fel de elitofagie... În numele autonomiei culturale și prezervării identității, valori și drepturi firești, s-a practicat din '90 nu interculturalitatea, ci un multiculturalism schismogen, separând copii tocmai în perioada formării personalității, construirii identității, imaginii de sine și de celălalt, mărind astfel distanța etnico-culturală prin închiderea fiecărei etnii în bula imaginarului istoric, vădit etnocentric și resentimentar. S-a recurs la drepturile omului și ale minorităților, la pericolul asimilării prin școli mixte (ce ipocrizie să vorbească ce-i care au asimilat 1.000 de ani ca națiune superioară istoric...?!)... Și strategia cea mai diabolică a fost restituirea patrimoniului imobiliar, care a însemnat redarea a zeci de clădiri bisericilor, mă rog, Statusului romano-catolic în cazul Colegiului Unirea, și, astfel, copii români au trebuit să părăsească aceste imobile. Or multe din aceste imobile au fost construite din fonduri publice de Statul Austro-Ungar, date spre administrare și utilizare bisericilor care, după Marea Unire, s-au autointitulat moștenitoare ale statului imperial, deci proprietare pe un patrimoniu făcut din fonduri obținute de la toți cetățenii imperiului, deci și de la români. O segregare etnică pe drepturi istorice, etnia și biserica devenind și proprietara minților copiilor, sub sloganul „noi suntem adevărul și dreptatea", inducându-le, astfel, preeminența dreptului istoric, superioritatea și resentimentul nedreptății tratatelor de pace... Procesul a început prin stipularea în Legea învățământului a separării claselor, școlilor, predarea exclusiv în limba maternă a Istoriei și Geografiei României, condiționarea profesorilor care vor să predea la secția maghiară limbi străine, desen, sport, de cunoașterea limbii maghiare... Regret acest segregaționism și această pseudospeciație culturală ce este în răspăr cu realitatea conviețuirii, căci suntem întrețesuți social, societal și ne pretindem a fi occidentali, universali! Școlile confesionale au în Occident statut privat, statul eventual le subvenționează... Democratic, orice comunitate, cult poate înființa o școală, dar nu prin încălcarea legii, în mijlocul anului școlar, destructurând licee prin sciziunea unor secții, clase și asimilarea la noua instituție în numele ce-ului etnico-istoric! Liceul în cauză s-a înființat cu acordul tacit al trocului politic la care anumiți lideri locali s-au conformat. Dar la noi orice ilegalitate devine legitimă și este legalizată...! Statul român captiv partidelor, grupurilor de instincte și interese gregaro-domestice, acționează, uneori, împotriva cetățeanului și societății... Pafrazându-l pe Herbert Spencer: statul împotriva națiunii !!! Politicul a distrus învățământul și e incapabil de o reformă reală. Mai mult, au bulversat în loc să reformeze treptat. Așa-zișii manageri au fost în România în cea mai mare parte sereliști, firmele și instituțiile statului au ajuns în mâna lor, SRL-uri în care politica de cadre se făcea/se mai face (?!) pe criterii de partid sau pe bază de simpatie, rudenie, avantaje... Sub presiunea partidului sau high-life-ului ei, s-au conformat și nu puțini elevi submediocrii sau mediocrii au ajuns în frunte cu note mari, medii mari la Bacalureat, răsturnând, astfel, ierarhii bazate pe muncă, inteligență, valoare, împăunându-se simbolic cu diplome, titluri doctorale, universitare...! Aura mediocritas!
- În ce măsură încercările de reformă au influențat calitatea învățământului?
- Mai întâi trebuie să spun că învățământul, în virtutea inerției, a mers, a performat până în 2003 în canoanele clasice. Manualele alternative s-au dovedit un eșec, nu pentru că ideea era greșită, ci implementarea ei, respectiv la științele sociale au apărut chiar 6 sau mai multe manuale alternative la aceeași disciplină, la fel de încărcate cu noțiuni, teorii, de multe ori abstracte și într-un limbaj prețios științific, în realitate prolix și redundant. Aceste manuale, făcute de profesori captivi limbajului, nu se adresează elevilor, care, nici le-ar putea înțelege decât în proporție de cca 20-30%, și nici profesorilor, care nici ei nu depășesc 70-80%. Filosofia educației se bazează, încă, pe cognitivismul structuralismului genetic a lui Piaget, care vede dezvoltarea și învățarea stadial, fiecare stadiu însemnând asimilarea și acomodarea unor structuri logice, a unor scheme, categorii, operații. Teoria acțiunilor mintale a lui Galperin, designul instruirii a lui Gagné, teoria învățării imediate a lui Ausubel și Robinson, acordând prioritate factorilor cognitivi, volumului învățării, sarcinii de învățare, au pedalat pe modele ale învățării verbal-conceptuale a unor abstracții: principii, legi, reguli, noțiuni generale. Și așa copilul este suprasolicitat cognitiv în clasele I-IV, când el este biologic și neural în creștere, maturare și dezvoltare și emoțional fragil, supraîncărcat în ciclul gimnazial, manualele complicând în loc să meargă spre simplificare și claritate, epuizat, saturat și plictisit... Nu se fixează bine limbajul și vocabularul de bază al matematicii și gramaticii, iar la liceu elevii resping școala, învățarea prin memorare verbală, manualele, manualofobie, predarea clasică, școala cretei și tablei. Azi, elevii se nasc și dezvoltă în alt mediu —realitatea virtuală: internetul, facebook-ul, rețele de socializare, tableta și telefonul mobil constituie nișa lor de dezvoltare care le modelează creierul, gândirea, personalitatea, percepția și limbajul. În mintea lor nu mai este posibilă piramida noțiunilor a lui Vâgotski, modelul minții fiind un puzzle, asta în cazul în care nu se face în mintea lor un gulaș (gulás) din baleiajul atâtor discipline și informații. Copilul vine în fața discursului verbal și noțional al școlii cu o minte diferită de cea clasică, cu un alt tip de eșafodaj și de ancore, cu un set perceptiv și cognitiv concret intuitiv, imagistic, iconic. Între școală, profesori, programe, manuale și elevi este un hiatus, o comunicare distorsionată, două universuri paralele, de multe ori școala, învățarea îi stresează și plictisește. Trebuie reduse numărul de discipline, altfel structurate conținuturile manualelor, pe imagini și nu pe cuvânt, personalizate cunoștințele, plecându-se de la concret la abstract, ipotetico-deductiv, ținându-se cont de câștigurile psihologice și pedagogice. Avem în vedere ideea lui Winnicott, cum că dezvoltarea afectivă este baza dezvoltării sociale și cognitive, inteligența emoținală a lui Goleman, sau teoria inteligențelor multiple a lui Gardner, ca să numai vorbim de psihologia umanistă a lui Maslow și Rogers cu accent pe motivație, empatie, stăpânirea impulsivității, construirea imaginii și stimei de sine și metoda învățării mediate a lui Reuven Feurstein: intenționalitatea învățării, înțelegerea sensului, personalizarea ideilor pentru claritatea percepției, procesarea strategică și elaborarea răspunsurilor într-un limbaj asertiv și comunicațional.
- Pensionarul Rus Vasile suportă greu lipsa de activitate socială?
- Am mai lucrat doi ani după pensionare și asta m-a ajutat să desprind mental și existențial de școală și, surprinzător, mai sunt și azi solicitat să suplinesc absența vreunui coleg. O fac ca și cum n-aș fi întrerupt activitatea didactică și văd o altă lume, elevii schimbați, mereu navigând în virtual, consumeriști, emancipați, „paraleli cu școala, și școala paralelă cu viața", cu o gândire în imagini și-o inteligență spontană, intuitivă, analogică... Este, însă, greu prin ceea ce mi s-a întâmplat în vara acestui an: mi-am pierdut soția, Rus Mariana, o profesoară de vocație și conștiință, dedicată total școlii, un tovarăș de viață de 45 de ani...! Am trei nepoți, Alexandru, Bogdan și Mihai, frumoși și isteți, drăcușori și îngerași, cu care mă mai întrețin social și afectiv, instructiv-educativ n-am putere să-i influențez! Când merg să-l scot la grădiniță pe Bogdan și deschid ușa sălii de activități, el strigă în timp ce toți copii și educatoarea se uită la el: B'iculeeee...!, atunci sunt fericit! M-am întors la lecturile adolescenței: Tragicii greci, Shakespeare, Goethe, Hegel, Edgar Poe și Baudelaire, Nietzsche, Tolstoi, în special Dostoievski, Kafka... Acum citesc cu plăcere autori maghiari, clasicul cu o scriitură aristocrată, Sándor Márai, doi scriitori originari din Tg.-Mureș, Bartis Attila și György Dragoman, ce scriu atât de narativ, de epic, de fotografic, eidetic, pasional și tensional, autentic, viu. Mai sunt fetele cu familiile lor, fratele și sora, cine mi-a mai rămas, nepoții, rudele din Maramureș și de la Iași, prietenii, credința, Natura în care, în spiritul creștinismului cosmic (Blaga, Eliade), îl simt pe Dumnezeu!
