„Porni Luceafărul…". Rostim acest început de vers, de fapt de 168 de ani, într-un „univers fără margini", prin care spunem, de fiecare dată: „La steaua care-a răsărit / E-o cale-atât de lungă, / Că mii de ani i-au trebuit / Luminii să ne-ajungă. Poate demult s-a stins în drum, / În depărtări albastre, / Iar raza ei abia acum / Luci vederii noastre. / Icoana stelei ce-a murit, / Încet pe cer se suie, / Era pe când nu s-a zărit, / Azi o vedem și nu e."
Stea a înălțării filosofice, care, „luci vederii noastre", stea a gândirii spirituale este cel care, vedea că „De la Nistru pân'la Tisa / Tot Românul plânsu-mi-sa, / Că nu mai poate străbate de-atâta străinătate", în sintagma „tot Românul", Eminescu cuprinzându-i, de fapt, pe toți românii acestor pământuri românești sub mai-marii zilei, luați în vârful peniței: „Prea v-ați arătat arama, sfâșiind această țară, / Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară, / Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei, / Ca să nu s-arate-odată ce sunteți - niște mișei."
Cel mai mare gazetar român al tuturor timpurilor - dovadă publicistica lui - arăta cu degetul spre puternicii vremii, puternicii clipei; spre „canaliile de uliți": „Dar lăsați măcar strămoșii, ca să doarmă-n colb de cronici." Îndemn atât de valabil și azi!
În această zilnică, știută constatare „Vreme trece, vreme vine", privind în urmă spre acele „zile de aur ale scripturilor române", văzând „poeți ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere", li se adresa înaintașilor: „Rămâneți, dară, cu bine, sfinte firi vizionare", destăinuindu-se: „Nu credeam să -nvăț a muri vreodată…", Cel lăsându-ne „Scrisorile" (I, II, III, IV, V), „Luceafărul", „Doina", „Kamadeva", „Epigonii", „Ce-ți doresc eu, ție, dulce Românie", „Rugăciunea unui dac", alte nestemate poetice, n-a murit și nici nu va muri vreodată! El rămâne veșnic, prin poezia lui, prin înalta lui gândire filosofică.
În lumea azi împărțită în „mizeri și bogați", lui Eminescu, cel care spunea „Ștefan, tu ești mare și în mormântul tău", lui, geniului tutelar, poetului național, de fiecare dată îi vom alătura versurile lui: „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,/ Țara mea de glorii, țara mea de dor?/ Brațele nervoase, arme de tărie,/ La trecutu-ți mare, mare viitor".
„Porni Luceafărul" și la 168 de ani ai venirii pe lume a celui „dintre noi, mai teafăr", poetul național care și-a „muiat condeiul de-a dreptul în Luceafăr". Îl încununăm, încă o dată, cu versurile lui nemuritoare: „Porni Luceafărul. Creșteau/ În cer a lui aripe/ Și căi de mii de ani treceau/ În tot atâtea clipe.//…// Un cer de stele dedesubt,/ Deasupra-i cer de stele,/ Părea un fulger ne-ntrerupt,/ Rătăcitor prin ele.// Căci unde-ajunge nu-i hotar/ Nici ochi spre a cunoaște,/ Și vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naște".
Dezlegat de Atotputernicul Părinte al Îndurărilor, Eminescu - Luceafărul porni, pentru a 168-a oară, pe unde mii de ani trec, „în tot atâtea clipe", fiind acel „fulger ne-ntrerupt", pe acolo pe unde „nu-i ochi spre a cunoaște", iar „vremea-ncearcă, în zadar, din goluri a se naște."
Cu Eminescu, și prin el, suntem, și mai bogați, și mai români!
