Când pe Dimitrie Covalciuc îl cuprindem în emoțiile amintirilor, acestora le asociem versul din poemul La Bucovina, de Mihai Eminescu: Inima îmi bate, bate și nu tace... Este bătaia postmortem, aidoma celei care i-a dat anilor vieții rosturi și înțelesuri, înălțându-l din valul ce ne bântuie. De aceea scriu aceste rânduri in memoriam Dimitrie Covalciuc, dar și în onoarea celui care a fost cărturarul Dimitrie Covalciuc al dureroasei Bucovine de Nord.
Spirit critic, intransigent, era mereu în căutarea documentelor, fără de care, spunea, vorbim și acționăm la întâmplare. Documentele îl făceau puternic când deveneau invincibile argumentum, dar îi aduceau atâtea neliniști când, nu o dată, dispăreau fără urmă, ca cele din Sala Eminescu de la Universitatea din Cernăuți. Documentele, prin autoritatea lor, îi dădeau dezinvoltura și bucuria nedisimulată când vorbea despre tânărul Eminescu, care în 1875 răspândea, la Cernăuți, broșura scrisă de Kogălniceanu despre împlinirea a 100 de ani de la răpirea Bucovinei de către austrieci sau despre anul 1885 când Eminescu și-a petrecut Crăciunul la Cernăuți, improvizând o reprezentație teatrală după o piesă de Alecsandri. De la Dimitrie Covalciuc am aflat cele mai multe date despre I. Sbiera, profesorul lui Eminescu la Cernăuți, unul dintre fondatorii Societății Academice de la 1866. Vorbea, ca într-un „joc de icoane", despre Ioan Drogle, cumnatul lui Eminescu, autor de abecedare, care circulau în secolul al XIX-lea nu doar în Bucovina, ci și în Transilvania. Descoperise documente pe care ar fi vrut să le prezinte public în Anul Eminescu, anul 2000, numai că „n-a încăput la cuvânt" (cum mărturisește într-un interviu), manifestările organizate de Administrația de Stat de la Cernăuți fiind în limba ucraineană. Era un reputat eminescolog, publicând frecvent în paginile publicației „Zorile Bucovinei" recitiri ale operei eminesciane.
Când l-am rugat să ne fie dascăl într-o expediție de reporter inițiată de emisiunea „Vitralii" de la Radio România Tg.-Mureș, ne-a invitat să vedem Statuia lui Eminescu de la Cernăuți, mărturisindu-ne: Parcă creștem aici când vedem statuia, simțind cum privirile Poetului sunt îndreptate spre Nistru. Apoi, ne-a făcut să simțim tragedia și sublimul Bucovinei la Boian, în Biserica lui Neculce, pe locurile copilăriei lui Ciprian Porumbescu, în satul Mahala, care a dat-o pe Anița Nandriș, cea care a scris cartea „20 de ani în Siberia". Ne-a dus să vedem mormintele academicienilor români, cu urmele lor de profanare, sau înspre Nistru, pe locuri unde sate românești au fost rase de pe fața pământului. Vorbea de Buci, Frunza, Prisaca, Probotești sau Albovăți. „Mă grăbesc", spunea, să arunc „fâșii de lumină" asupra evenimentelor despre care nu mai vorbește nimeni și, în acest sens, își revedea teza de doctorat , o istorie a Bucovinei după război, spre a fi reeditată, spre a nu se uita anii `52-53, când Moscova a poruncit să fie strămutată populația românească în regiunile sudice ale Ucrainei, să fie demolate casele, în locul lor amenajându-se poligoane de tancuri. Erau relevante documentele despre aceste masacre, după care un ucrainean de la Arhivele Grănicerilor din Moscova a făcut copii, spunându-i lui Dimitrie Covalciuc: „Aceasta e istoria și lacrima voastră. Cumpărați-le!". Documentele au rămas acolo unde nu trebuie văzute, căci, spunea Dimitrie Covalciuc: „Am dat alarma în țară! Nimic...!".
Publica prin Institutul Obștesc de Istorie „Dimitrie Onciul" monografii sătești, restabilea listele deportaților, deschidea muzee ale satelor, aduna imensități de înscrisuri pentru cartea rară ce se tipărea la Târgu-Mureș, prin grija prietenului său, prof. Dimitrie Poptămaș, Țara fagilor.
Vorbea cu indignare despre anul 1997 când cineva s-a grăbit cu semnarea Tratatului României cu Ucraina. „De atunci, entuziasmul la Cernăuți a murit. După semnarea Tratatului, a început discordia între români, dezorientarea. Țara a început a ne uita. E foarte dureros. 42 de parlamentari români ne-au promis că vor crea o comisie de monitorizare și, pentru orice încălcare a drepturilor noastre, se va bate alarma. S-a zis, dar nu s-a făcut. Suntem lăsați în voia soartei."
L-am privit și în lumina casei părintești, la Oprișeni, în apropiere de Cernăuți, descoperindu-i dragostea puternică față de leagăn, părinți, rădăcini, locul din care își lua și temeritate și răbdare și speranțe; locul în care vorbea de cei vechi, de bunei, de cei dalbi de bătrânețe.
Cât de mult ar fi vrut, cât de mult am fi vrut să-l știm pe Dimitrie Covalciuc și în această ipostază a românului tare ca muntele și blând precum câmpia ajuns să fie dalb de bătrânețe. I-a fost curmat drumul vieții încărcat de multă trudă, căci Dimitrie Covalciuc avea conștiința seriozității umane, însă drumul veșnicirii sale abia începe.
