În perioada 16 - 22 noiembrie 2015, ICR New York a organizat, împreună cu American Romanian Cultural Society, o serie de manifestări culturale care i-au avut ca oaspeți speciali pe regretatul regizor Radu Gabrea și pe actrița Victoria Cociaș. Festivalul Filmului Românesc la Seattle, „One Eye Laughing, One Eye Crying: Tales of Resistance", care s-a desfășurat în perioada 20 - 22 noiembrie, a înscris pe agendă filmele regizorului Radu Gabrea: „O poveste de dragoste, Lindenfeld" (2013), cu actrița Victoria Cociaș în rolul principal, „Moștenirea lui Goldfaden" (2004), „Rumenye! Rumenye!" (2006) culminând cu spectacolul multimedia „Maria Callas, La Divina", după „Master Class" de Terrence McNally, regia Radu Gabrea, Victoria Cociaș având rolul principal - o formă nouă a succesului piesei lansate la Teatrul „Nottara" din București între anii 1997 - 2000, reluat în 2012, și care a făcut deja înconjurul lumii. „O interpretare excepțională, cum demult nu s-a mai văzut la Washington. Un spectacol remarcabil condus, cu o mână de maestru de regizorul Radu Gabrea." (Kyra Winthrop - St. Gery); „O mare actriță, într-un spectacol de zile mari." (James Claridge)
*
- N-am făcut această profesie pentru „poză", ca să apar în afișe colorate și ziare de mare tiraj, ci dintr-o profundă nevoie de comunicare, din dorința de a-mi depăși un complex și o mare dramă, care mi-au marcat copilăria, adolescența și tinerețea; pentru că am crezut în puterea vindecătoare și în sfințenia harului de a te dărui. M-am confruntat cu moartea de foarte timpuriu, n-am mers până la 9 ani, am avut dureri cumplite la un picior, am făcut clasa a II-a acasă, am învățat să mă joc singură, iar prietenele mele erau păpușile și pisica. Eram foarte anemică, nu mă prea puteam ridica din pat, și abia după 14 ani am recuperat jocurile cu mingea și „de-a v-ați ascunselea". Eram îndrăgostită de poezie și absolut decisă, din clasa a V-a, să fac teatru în ciuda handicapului meu și a faptului că, între 16 - 18 ani, încă învățam să merg. Provin dintr-o familie extrem de simplă, de muncitori - care însă mi-a oferit toată căldura și iubirea posibil de imaginat, făcând sacrificii imense pentru vindecarea mea, vânzându-și casa, plecând din locul lor (de la Brăila, la Galați), pentru a-mi putea plăti doctorii și medicamentele. Chiar dacă nu puteam să mă pregătesc cu profesori din București, m-am dus la admitere, convinsă că am să intru, pentru că eu credeam în destin și aveam speranța că am plătit scump condiția împlinirii lui. Am intrat la 18 ani la Institut, șef de comisie era Octavian Cottescu, dânsul a optat pentru mine. Eram șase fete în clasă, din sute de candidate, și am fost ultima promoție a Beatei Fredanov (până în anul III, când ne-a preluat Sanda Manu, la a cărei clasă am absolvit facultatea). Am fost foarte bună la admitere și într-o formă la fel. N-am fost niciodată frumoasă, dar calitatea mea din punct de vedere fizic este că pot avea înfățișări foarte diferite, sunt extrem de dependentă de starea mea de spirit, și o tunsoare, o altă culoare de păr mă pot face de nerecunoscut. Nu am aceeași față, suport transfigurări incredibile, fapt care m-a ajutat enorm în teatru, dar nu și în film, unde am jucat aproape numai nemțoaice și cehoaice, pentru că mi se spunea că nu arăt a româncă. (Se prea poate să fiu cel mult unguroaică, dar nu după tata - care nu mai e în viață, ai cărui părinți erau țărani din Bărăgan -, ci după mama, ai cărei strămoși veniseră, prin transhumanță, pe la 1700, de la Sfântu Gheorghe.) Eram deja actriță la 23 de ani și mi-am început cariera la Botoșani, unde fusesem repartizată. A fost foarte greu, dar tinerețea depășește în general greutățile. Pentru că eram căsătorită din studenție cu un artist sculptor (emigrat după 1990 în Canada) și aveam deja un copil (băiatul meu are acum 20 de ani), am reușit foarte greu să reunesc familia, la Brașov, unde avea soțul meu casa, și, deci, m-am transferat la teatrul de acolo, unde am jucat șase ani, mi-am făcut stagiul de provincie, interpretând foarte multe roluri și trecând prin marele repertoriu cu cei mai mari regizori (printre care îi amintesc pe Fl. Fătulescu și Eugen Mercus). Dar îmi dădeam seama că trebuie să ajung în București pentru a mă dezvolta profesional. Văzusem „Karamazovii" lui Dan Micu, de la „Nottara", într-un festival (în care fusesem și eu invitată cu un spectacol) și atunci mi-am dorit cu orice preț să mă integrez acestui colectiv, în care, pe atunci, erau George Constantin, Alexandru Repan, Sileanu, Mălăele, Dragoș Pâslaru, Ioana Crăciunescu, Dana Dogaru, așa că m-am dus la primul concurs organizat de acest teatru și am fost dată afară pentru că nu aveam buletin de București, așa că m-am înscris pentru a fi audiată. Am creat un adevărat balamuc, am făcut o criză de nervi, n-am suportat realitatea, m-am revoltat și am urmărit tot concursul din sală, după care am făcut un mare gest inutil: am cerut să fiu audiată în afara concursului! Ținea de caracterul meu să nu renunț când eram pusă la zid, cu niciun preț.
Nu pot descrie efortul psihologic pe care l-am făcut în jumătatea aceea de zi; am ținut comisia pe la zece noaptea, ca să mă asculte, vrând-nevrând; apoi m-am întors acasă, la Brașov, și am dormit o săptămână după criză, însă, de cele mai multe ori, în viață se confirmă faptul că cei care își apără principiile își ating mai devreme sau mai târziu țelurile, iar gesturile „deplasate" care țin de principii nu sunt niciodată inutile.
Așa că, după câțiva ani, când a existat un rol pe care nicio actriță de la „Nottara" n-a vrut să-l joace, considerându-l neinteresant, și-au adus aminte de mine. M-au chemat, în detașare, pentru „La un pas de fericire" (titlu predestinat!), singura piesă a lui Petre Sălcudeanu care s-a jucat, ulterior, trei ani pe scena Studio a Teatrului. Așa am intrat eu în „Nottara", prezentându-mă, din nou, când s-a dat concurs, și semnând o declarație că n-o să solicit niciodată casă în București. Asta a fost în '87. Am luat-o de la capăt, și am stat în gazdă până în 1992. Am jucat tot ce a fost posibil, până în '95, când o prietenă din New York mi-a făcut cadou textul lui Terence Mc Nalley - „Master Class" -, iar eu i l-am arătat regizorului Radu Gabrea (actualul meu soț), cunoscându-i marea iubire pentru Maria Callas, din filmul „Un bărbat ca Eva" (n.m. Realmente, extraordinar, l-am văzut la Cinematecă, unde încă mai rulează pentru cinefilii din București), în care există o întreagă scenă cântată de Callas, film realizat în Germania. Radu Gabrea, citind textul, a plâns la monologul actului II și a acceptat să monteze această piesă, deși era prima oară când s-a gândit să fie regizor de teatru, el ocupându-se prin excelență de film. Așa că noi, la „Nottara", cu acordul domnului Vlad Rădescu, proaspăt director pe atunci, am fost primii din România care am avut drept de autor, după ce piesa fusese jucată în toate marile capitale ale lumii, cu succes fulminant. Am jucat rolul din '97 și, în '99, pe la începutul anului, am primit o invitație la Columbia University, așa că am reluat spectacolul în limba engleză, muncind iar până la capăt, ca și cum ar fi fost alt spectacol. Am fost la Washington, în august, la Tamperre - Finlanda, la Helsinki, acum, la Canberra - 2000, la Melbourne, pentru comunitatea românească. E un spectacol care provoacă emoție, înălțare a spiritului, suntem aproape de Dumnezeu. Eu cred în Destin, dar, în același timp, cred că trebuie să ni-l și merităm, pentru că suntem „motorul" a ceea ce ni se întâmplă. Merităm ceea ce avem, bun sau rău. Trebuie să știm ceea ce vrem cu adevărat, pentru că, atâta timp cât suntem în armonie cu binele nostru, ne integrăm și armoniei universale. Împlinirea profesională, prin care mi-am depășit handicapul fizic, familia și fiul meu, Tudor, care are o minte deschisă și un spirit generos, mi-au redat din plin echilibrul după care am tânjit atâția ani.
- În final, deși este primăvară, o întrebare „tradițională": cum ați întâmpinat Eclipsa și Revelionul?
- Eclipsa am prins-o „în coada avionului", în drum spre Helsinki (tot cu „Maria Callas", în turneu), iar la Revelionul 2000 mi-am ronțăit tristețea, pentru că trebuia să fim la Ierusalim, tot în aceeași echipă. În ultimul moment, drumul nu s-a mai făcut, însă m-am bucurat, la Smart (un restaurant bucureștean, select), împreună cu soțul, mama și familia Rădescu, de fulgii mari de zăpadă, care au căzut ca o prevestire de iubire.
2001
Interviu realizat de IOANA FLOREA
(Din volumul „Colivia de vise", Ed. Tipomur, Târgu-Mureș)
Foto: Actrița Victoria Cociaș și regizorul Radu Gabrea
