Soarele s-a așezat cuminte deasupra dealurilor împădurite, de dincolo de Prut. Parcă ar vrea să mai arunce o privire asupra pământurilor basarabene, peste care razele sale fierbinți au fost stăpâne o întreagă zi. Parcă ar fi, așa, un fel de „la revedere pentru mâine"! pe care pământul Țării îl spune celui din Basarabia, același pământ, pământ din trupul ei, despărțit, însă, de un hotar artificial și nedrept, de acel ,,brâu împletit din lacrimi și din sânge", cum spune Goga.
Între ele se află brâul de argint al Prutului, ale cărei ape molcome au devenit, fără voia lor, parcă blestemate, despărțind, se zice, „două țări ", în realitate una singură - România, și „două popoare" de fapt unul singur - poporul român. Mare dreptate avea poetul Nicolae Dabija când îmi spunea: „noi, cei de aici, suntem voi cei de dincolo, iar voi, cei de dincolo, sunteți noi, cei de aici "!
Rămân multă vreme așezat pe malul înalt, cel din stânga Prutului, și privesc peste apele cu sclipiri de argint ale râului. Dincolo este România. Aici, unde mă aflu acum, este Basarabia, fostă provincie istorică a României, botezată acum Republica Moldova. Demult, pe la început de secol 19, rușii, în semn de prietenie, ne-au luat-o și au transformat-o în gubernie rusească. Atunci ,,muscalu a pus piatră de hotar la Prut și a rupt biata noastră Moldovă în două ". Așa însemna, cu mâna tremurândă, un preot, pe o veche carte bisericească. Momentul acela, tragic și dureros pentru noi, pentru români, nu putea să nu aibă rezonanțe triste și în folclor:
,,De-amu cine să mai știe,
Dacă o mai fi să fie
Slobod Prutul să-l mai trecem,
Cu frații să ne petrecem".
Nu a mai fost să fie, decât pentru o scurtă frântură de timp. De atunci românii basarabeni, printr-o rusificare silnică și crâncenă, au fost ,,transformați într-o hoardă de robi și ignoranți. Acestui popor i s-a interzis să învețe limba sa natală în școli, i s-a interzis să se roage lui Dumnezeu în graiul părinților săi, sute de mii de destine din pământul său au fost împărțite coloniștilor ruși, bulgari, germani, și aceasta numai de a-l sili să părăsească țara...". Așa scria istoricul N. N. Durnovo, în lucrarea sa „Politica panslavistă rusă ", apărută la Moscova, în 1908.
Aceasta a fost marea tragedie a Basarabiei. A fost ruptă de trupul mamei sale, România, și înstrăinată. Dar, în zecile de călătorii pe care le-am făcut peste Prut, m-am convins că ea tot română a rămas! Asta chiar dacă:
,,Curge Prutul printre țări române,
I se-aude plângerea-n Carpați!.."
Versurile acestea mi se agață
de creier și-mi biciuiesc dureros
nu numai urechile, ci și sufletul, întreaga-mi ființă. Cu atât mai mult că mă aflu aici, la Pererita, satul în care, în urmă cu 80 de ani, a văzut lumina zilei marele poet român de peste Prut, Grigore Vieru. Pășesc încet și gânditor pe ulița satului, când umbrele amurgului unei frumoase zile de sfârșit de vară încep să îmbrățișeze pământul. Simt aici, la Pererita, parcă un fel de stare de beție, pricinuită de frumusețile naturii, dar mai ales de frumusețea poeziei lui Grigore Vieru. Fără să vreau, parcă aud în urechi o șoaptă. Parcă e chiar vocea poetului:
,,Un dulce zvon de clopot,
Curgea pe-ntregul sat,
Putea întins ca mierea
Pe pâine și mâncat."
- Bună seara!, îi spun unui bătrânel ce se odihnea pe marginea șanțului, sub un nuc uriaș. Poți să-mi spui cumva unde e casa lui Grigore Vieru?, îl întreb. Mă privește lung, cu un fel de reproș, simțindu-se, parcă, ofensat:
- Da cum să nu știu, domnule?, îmi răspunde dumnealui, tot printr-o întrebare. Nu cred că vei putea afla pe cineva în satul ista care să spună „nu știu ". Iaca, du-te dumneata tot pe ulița asta înainte, până ai să vezi, pe partea dreaptă, o fântână cu cumpănă. Peste drum este casa lui Grigore... Da-i pustie, domnule...
- Știu că e pustie, dar aș vrea s-o văd...
- Aha!... Da' matale nu-i fi de pe-aici...
- Nu, moșule, sunt din România...
- Apoi am ghicit eu că de acolo îi fi... Am bănuit... Că altfel îți este graiul...
- Tot românește vorbesc și eu, moșule, ca și dumneata, ca toți cei de pe-aici...
- Românește, românește, dar altfel... Nouă ne-au stricat graiul barbarii ăștia de ruși, nu i-ar mai ține Dumnezeu...
Îl las pe bătrânel făcându-și cruce și blăstămând stricătorii de neam și de limbă românească și pornesc pe uliță, căutând fântâna cu cumpănă. Ulița pe care pășesc eu acum este, de fapt, ulița copilăriei lui Grigore Vieru. Sunt convins că și atunci era tot la fel ca și acum, umbrită de pomi încărcați cu roadă bogată și de case frumoase, case de gospodari.
Zăresc de departe cumpăna fântânii. Peste drum, în stânga, o căsuță veche, ascunsă după niște buruieni înalte, crescute în voie printre sârmele ruginite ale gardului. Casă pustie și tristă. Deschid, cu un sentiment de teamă, portița de la intrarea în curte, care scârțâie prelung și dureros. Parcă ar vrea să-mi spună cât de grea este singurătatea. Intru cu strângere de inimă și privesc la ferestrele mici, la pereții pe care lutul se află în suferință. Încerc să trăiesc vremurile îndepărtate, când micul Grigore se juca prin iarba fragedă de lângă casă, alergând desculț în jurul prunilor. Acum au îmbătrânit și ei. Au crengile uscate, pe care abia mai tremură în adierea unui vânt ușor de seară câteva frunze, ce se mai încăpățânează să trăiască.
Îi privesc îndelung și trist. Și, deodată, gându-mi zboară departe, peste Prut și peste Carpați, oprindu-se într-un alt sat de la poalele Făgărașilor, aducându-mi în memorie versurile unui alt mare poet, Octavian Goga:
,,Trei pruni, frățâni, ce stau să moară,
Își tremur creasta lor bolnavă,
Un vânt le-a spânzurat de vârfuri
Un pumn de fire de otavă.
Cucuta crește prin ogradă,
Și polomida-i leagă snopii,
- Ce s-a ales de casa asta,
Vecine Neculai al popii!"
Ca și el, Grigore Vieru, mânat de patima scrisului, a plecat în lume, purtând, însă, în ființa sa chipul blând și luminos al mamei sale, dorul de mamă și de casă:
„Casa părintească nu se vinde,
Nu se vinde tot ce este sfânt,
Din atâtea lucruri dragi și sfinte,
Ochii mamei încă ne privesc."
Nu s-a despărțit ușor de acestea. Fiindcă ,,dragostea melancolică a omului matur pentru mama sa - scria poetul - este dorința lui de a redeveni copil și conștiința dureroasă a imposibilei întoarceri. Mama este copilăria noastră îmbătrânită!"
Umbrele înserării încep să se întindă peste sat. Plutește peste el o liniște adâncă, nefirească. Pășesc cu grijă, fără grabă, dorind să nu stric liniștea ce domnește de jur-împrejur. Fac câțiva pași pe ulița copilăriei lui Grigore Vieru. Mă opresc, însă, fiindcă am senzația că cineva mă privește din spate. Mă întorc, dar nu văd pe nimeni. Și-mi dau abia atunci seama că mă privește căsuța rămasă singură și tristă, ascunsă după gardul de sârmă ruginită. Am rămas o vreme privind-o, în timp ce în urechi auzeam din nou vocea atât de inconfundabilă și cunoscută a poetului:
,,Și vei tace lung cu mine
Cu văz tulbur și durut,
Casă văduvă și tristă
De pe margine de Prut."
(Din vol. „Basarabia iarăși și iarăși…", ediția a II-a, 2018)
