Mierea cea de toate zilele (II)

Cu tot asaltul dezvoltării tehnologice, apicultura rămâne o constantă a veşniciei.

Cu lumânările făcute din ceara de albine, omul şi-a luminat mii de ani locuinţa, fără fumul înecăcios al feştilelor de grăsimi. Palatele imperiale şi nobiliare erau luminate cu sute de lumânări şi parfumau încăperile împărăteşti.

Lumânările au, în primul rând, o semnificaţie liturgică. Se folosesc pentru pomenirea viilor, pentru pomenirea morţilor, la Botez şi la Cununie. Lumânările, după cununie şi botez, sunt aduse ofrandă lui Dumnezeu, la biserică. De aceea, trebuie să fie din ceară curată, pentru că ceara de albine este cea mai pură şi mai indicată pentru a face lumânare. Ceara simbolizează atât curăţenia, cât şi hărnicia. Adică ne gândim la albinele care adună ceara, cu atâta hărnicie, din toate florile.

Lumânarea se aprinde la citirea Evangheliei, iar aceasta înseamnă lumina adevărului evanghelic care a străbătut întunericul necredinţei. Lumânările sunt nelipsite şi de la slujbe, de la marile evenimente din viaţa omului - botezul, cununia şi, mai ales, înmormântarea.

La botez, lumânările se aprind pentru luminarea sufletului şi a duhului celui nou botezat, care vine de la întuneric la lumină şi prin botez se face fiu al luminii lui Hristos.

La cununie, preotul aprinde cele două lumânări mari pe care le ţin naşii în spatele mirilor şi se logodesc şi se cunună. Prin ele se luminează calea vieţii ca încredinţare că-şi vor ţine legământul şi vor fi uniţi toată viaţa.

La moarte, lumânarea este lumina care se pune în mâna mortului, acel toiag care se pune şi la cap şi pe mâna mortului. Lumina se pune în mâna mortului atunci când îşi dă duhul pentru a-i fi călăuză. Atunci folosim expresia „A murit cu lumânare!" sau, uneori, „A murit fără lumânare".

Lumânările se aprind când credinciosul se împărtăşeşte la uşa sfântului altar. După ce a primit Sf. Împărtăşanie, se pune în sfeşnic, ca să ardă până la capăt. Prin aceasta, noi mărturisim că suntem fii ai Luminii lui Hristos.

Când preotul face Sfeştanie sau Sfântul Maslu în casa credincioşilor, de asemenea, se aprind lumânările. Aşa cum lumânarea arde în sfeşnic, tot aşa fiecare credincios se stinge, ca o lumânare.

Lumânările pe care le aprindem la morminte simbolizează viaţa veşnică şi lumina care să-l însoţească pe cel adormit în faţa judecăţii lui Hristos.

Lumânări speciale se fac şi pentru dicherele şi tricherele (sfeşnice cu două şi trei lumânări) pe care un ierarh le ţine în mâna dreaptă, respectiv mâna stângă, în timpul Sfintei Liturghii. Acestea, mult mai mari decât cele obişnuite, sunt lumânări din ceară curată, pentru că altfel nu am putea să le prindem cu fundiţa aceea, la mijloc. Unitatea celor trei lumânări reprezintă Sfânta Treime, iar a celorlalte două, cele două firi ale Mântuitorului.

La Înviere, la venirea Sfintei Lumini pe mormântul Mântuitorului - cea mai mare minune a lumii -, Patriarhul Ierusalimului când iese în Capela Îngerului aprinde două buchete mari de câte 33 de lumânări, iar lumânarea noastră de Înviere devine ofrandă, simbol al biruinţei asupra morţii şi a luminii lui Hristos asupra întunericului păcatului.

Mierea are şi o semnificaţie duhovnicească în înţelegerea vieţii pustniceşti. Hrana celui mai mare postitor, Sfântul Ioan Botezătorul, constituită din miere sălbatică şi lăcuste, animale socotite curate în cartea Leviticului, dar care aveau gust şi miros neplăcute, ne arată că nu mâncarea şi gustul bun sunt scopurile activităţii sale, ci după cum sublinia Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, PF Părinte Daniel: Proorocul Ioan mănâncă doar ca să trăiască, nu trăieşte ca să mănânce.

Sfinţii Părinţi vorbesc despre cuvintele Scripturii cele mai dulci decât mierea şi fagurele. Şi aceasta nu este nicio metaforă şi nicio exprimare simbolică, ci o expresie foarte realistă. Însă, nu poţi să ajungi la această dulceaţă dacă nu capeţi dor după cuvintele sfinte, dacă nu eşti înfometat de ele.

Mierea este opusul răului, al otrăvii. „Auzi cum amesteca diavolul otrava cu mierea ca să te ducă în iad?" (Părintele Cleopa). Astăzi, gramul de venin de albină se dovedeşte a fi mai preţios decât kilogramul de miere.

Cei cu bunătate sufletească şi grai adânc - Sf. Atanasie şi Sf. Chiril - au fost numiţi cei cu graiul ca mierea.

„Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,/… / Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere" (Mihai Eminescu). Criticul şi istoricul literar Alex. Ştefănescu consideră că aceste versuri fac parte din memoria noastră colectivă, există dinaintea naşterii fiecăruia dintre noi şi vor rămâne şi după ce noi nu vom mai fi.

Iată cum mierea primeşte o bine plăcută conotaţie în sintagma spre fiinţă !

* * *

Biblioteca Judeţeană Mureş dispune de un valoros şi cuprinzător fond de carte din domeniul creşterii albinelor - CZU 638, din care amintim: Apicultura şi baza meliferă, Apiterapia azi: Noţiuni practice asupra compoziţiei şi folosirii produselor şi preparatelor apicole în nutriţie şi terapeutică, în raport cu valoarea lor biologică, Creşterea albinelor în gospodărie, Introducere în istoricul apiculturii româneşti, Influenţa vremii asupra producţiei de miere, Mierea - aliment şi medicament, Mierea şi terapia cu miere, Mierea: proprietăţi şi utilizări - sănătate de la albine, Produsele apicole în sprijinul sănătăţii omului, Produsele stupului: hrană, sănătate şi frumuseţe, Totul despre apiterapie, Un preţios produs al apiculturii: propolisul, Veninul de albine.

 

Lasă un comentariu