Se tot amestecă binele cu răul, precum ziua cu noaptea, de nu le mai poţi despărţi hotarele. Unii dintre semeni vor să înflorească în ceilalţi, perpetuând binele, alţii se gândesc, tainic, cum să le facă altora rău şi, după cum găsim consemnat în cărţile de înţelepciune ale lumii, un asemenea gând nu poate veni decât din iad. Se tot amestecă binele cu răul, fiind oameni născuţi să facă bine, după cum sunt oameni ce jură în numele răului. Îi întâlnim pe cei care (tot mai puţini la număr!) fac totul să învingă răul prin bine, dar şi pe odioşii (aşa-i numeşte Paul Feval în „Cocoşatul") care fac rău tocmai pentru că li se face bine.
În haina aceasta scămoşată, mă reîntorc, iar, la cei care îmi limpezesc gândul. Cu furibundul amestec de bine şi rău, lumea moare din toate părţile, de sus până jos, consemnează Panait Istrati în „Spovedanie pentru învinşi". Pentru ca lumea să nu moară astfel, ar trebui ca învinşii să fie mai puţini decât învingătorii. Se spune că în fiecare om trăiesc, de fapt, doi oameni, unul al ideilor şi unul al simţirilor. Şi care e cel mai puternic? Care e învingătorul? Cel care spune adevărul, care poartă binele, vine răspunsul. Desigur, prin adevăr şi înfăptuirea binelui, omul aşază lumea în seninătate şi desăvârşire. Să ne amintim de cel care era conducătorul unei mulţimi omeneşti pe care voia
s-o ducă din ţinutul secătuit în care trăia, într-un tărâm al fericirii. Mulţimea porneşte la drum, numai că, deodată, intră într-o pădure întunecoasă, ale cărei hăţişuri îi face pe drumeţi să rătăcească drumul. Atunci, conducătorul mulţimii îşi sfârtecă pieptul, îşi scoate inima şi o ridică deasupra capului, luminând calea spre tărâmul fericirii. Mulţimea ajunge la locul visat. A trecut prin zbucium, dar a avut alături miezul acela de foc al sacrificiului conducătorului.
În Jurnalul său de poet, Ioan Alexandru scria despre fiinţa aflată în primejdie şi cum se poate ridica ca şi fluturele din catacombă, umplându-se de slavă. Răul, prin care dumicatul ce pare pâine se face piatră, poate fi dat la o parte. Omul creşte şi se întăreşte în veşmântul binelui, pe când, înfăptuind răul, omul secătuieşte, devenind ruină. Prin rău, scrie Ioan Alexandru, vatra nu are foc, iar sufletul se încarcă de julituri şi răni, desfigurări şi hăituiri. Lupta împotriva răului poate să aibă loc doar într-o casă a dragostei, în care omul să aibă parte de pâinea dreptăţii şi a milei, de laptele păcii şi zorii bucuriei, lacrima cântecului şi a compătimirii, aloia milostivirii şi crinul nădăjduirii, buna rânduială şi hărnicia întru adevăr. Fără aceste ferestre, casele vor fi cuiburile nimănui în care răul îşi va săpa sălaş. Unde nu e comuniune şi bucurie, unire în Duh şi faptă în aceeaşi nădăjduire, răul îşi află rădăcini. Le poate secătui orânduiala Omului şi a Patriei; intrarea lor în fire: „Se întâmplă ca şi cu uleiul unei candele: dacă arderea este lină în sensul bătăii vântului, uleiul durează până se face ziuă, dacă flacăra se îndărătniceşte împotriva suflării vântului, lupta aceasta a ei consumă grabnic aloia şi-n miez de noapte veghetorul rămâne fără lumină."
