Văzând cum îmbuibaţii de drepturi şi de privilegii, de care nu se mai satură, ţipă şi urlă pe la toate porţile europene şi forurile internaţionale (a se vedea recentul circ de la Bruxelles a domnilor Kelemen Hunor, Korodi Attila şi a celorlalţi europarlementari maghiari, pe tema Liceului romano-catolic), atunci când cineva, inclusiv legea, le stă în cale, minţind cu neruşinare că sunt oprimaţi, persecutaţi, am apelat la Monografia oraşului Târgu-Mureş, scrisă la 1932, de profesorul Traian Popa, pe baza documentelor aflate în arhiva oraşului. Cu toate că maghiarii şi secuii, îndoctrinaţi cu minciunile celor care au scris istoria după placul lor, revendică acest oraş ca fiindu-le o creaţie exclusivă, documentele de arhivă, şi mai ales săpăturile arheologice îi contrazic. Aşezarea Târgu-Mureş este veche de când lumea. Ea a ajuns în conjunctura istorică cunoscută pe mâna statului maghiar, a secuilor, care, odată ce au pus stăpânire pe ea, au folosit-o şi au dezvoltat-o după principiile lor de viaţă recunoscute, adică într-un mod discreţionar, împiedicând buna convieţuire, afirmarea şi dezvoltarea celorlalte seminţii şi, îndeosebi, a românilor băştinaşi, pe care, nu numai că i-au alungat din oraş, dar le-a închis orice portiţă de afirmare, într-un alt mod decât prin porii hungarismului, ceea ce însemna asimilare înainte de a face orice pas pe treptele societăţii.
Aşadar, iată ce spune autorul acestei monografii la capitolul „Locuitorii oraşului": „Temelia oraşului a fost pusă cu multe secole înainte de Christos. Săpăturile efectuate aici au scos la iveală o mulţime de locuinţe din secolele X-XI î.e.n. Cei mai vechi locuitori din această perioadă, pe care îi putem cunoaşte, în lumina documentelor, sunt tracii. Peste traci au venit sciţii, sec al VII-lea, înainte de Christos, apoi dacii statorniciţi, care, în secolul II, după Christos, au îndrăznit să-şi măsoare forţele cu uriaşa putere a legiunilor romane. Odată cu declanşarea migraţiei, peste pământul bogat al „Daciei Felix" au dat năvală goţii, hunii, gepizii etc. Uneltele, vasele şi podoabele lor din metal şi lut descoperite în pământul oraşului cu prilejul canalizării sunt cea mai bună dovadă a vieţuirii lor la Târgu-Mureş.
După dispariţia popoarelor barbare, românii părăsesc ascunzişurile codrilor şi ale munţilor, revin şi la Târgu-Mureş, unde refac clădirile distruse şi pun temelia unei vieţi noi. Românii din Târgu-Mureş au dus multe veacuri o viaţă simplă de agricultori, păstori, pescari şi luptători, fără să lase în urma lor documente scrise care ar putea să le lămurească trecutul lor zbuciumat.
Iată că după o perioadă de linişte, în secolele XI-XII se revarsă în Ardeal ungurii, dintre care o parte sunt aşezaţi de regii Ungariei ca păzitori la graniţa de răsărit a Ardealului. Urmaşii acestor păzitori de graniţă sunt secuii.
Regii Ungariei încarcă pe secui cu o mulţime de privilegii şi drepturi, dându-le posibilitatea la o dezvoltare mai repede şi mai sigură. Românii, în schimb, lipsiţi de orice sprijin, sunt nevoiţi să facă toate sforţările pentru a-şi putea apăra şi păstra individualitatea lor etnică. Lupta uriaşă dintre venetici şi băştinaşi făcu ca balanţa victoriei să se plece în favoarea celor alintaţi de stăpânire. În această luptă tăcută, dar dârză, an după an se prăpădeşte tot mai mult elementul românesc, înmulţind rândurile străinilor. Rândurile noastre rărite sunt împrospătate necontenit cu elemente noi venite din Moldova şi Muntenia. În 1602, din armatele înfrânte ale lui Radu Şerban, domn al Ţării Româneşti ( 1601-1611), şi continuator al lui Mihai Viteazul, care au poposit o noapte la Mureşeni şi Târgu-Mureş, au rămas aici definitiv 6 soldaţi munteni. De asemenea, mulţi moldoveni s-au refugiat la Târgu-Mureş. În procesele verbale ale oraşului din 1636, îl găsim pe locuitorul Martin Moldoveanu, figurând ca martor împotriva lui Toma Borşoş în procesul cu iobagul român Ştefan Turcu. La 1600 trebuie să fie numeros elementul românesc la Târgu-Mureş, căci Mihai Viteazul, îndemnat de simţul de recunoştinţă faţă de aceşti români care îl ajutară în lupte, le clădeşte o biserică ortodoxă.
Cea dintâi statistică privitoare la românii din Târgu-Mureş a făcut-o nemuritorul vlădică român, Inocenţiu Micu Clein, la 1733. După aceasta, numărul românilor greco-catolici, fără ortodocşi, se ridica la 300, ceea ce însemna 10 la sută din întreaga populaţie a oraşului. Statistica exactă a românilor se face la 1762, când, la Târgu-Mureş, s-au înregistrat 56 de familii unite şi 39 neunite, care totalizau 475 de suflete. Autorităţile militare şi civile din Târgu-Mureş fac, la 1785, conscrierea tuturor locuitorilor care se urcă la 4.967 de suflete, din care 525 români, adică 10,6 la sută. Mergând pe firul vremii, ne vom convinge că în trecut populaţia românească era mult mai numeroasă la Târgu-Mureş, şi că scăderea progresivă făcută odată cu timpurile moderne se datorează faptului că, consiliul oraşului a luat întotdeauna măsuri drastice împotriva elementului românesc. Conform arhivei oraşului, la 1759, acesta a luat hotărârea „ Nici un locuitor din neamul valah nu poate cumpăra, cu dreptul de proprietate, vreun teren pe teritoriul oraşului; să nu se dea valahilor nici un loc, fie de arat, fie de fânaţ, din hotarul oraşului. Nimeni dintre cetăţeni să nu-i protejeze ori să-i primească la lucru, şi cu atât mai vârtos să nu le dea loc ca să se aşeze pe el, ci să-i denunţe primarului". Este foarte natural că o asemenea măsură drastică a contribuit la distrugerea neamului românesc.
O politică generală de maghiarizare a naţionalităţilor a luat amploare la începutul secolului al XIX-lea, devenind o politică dură, după 1867, când conducătorii unguri vroiau ca pe întreg întinsul Ardealului şi a Ungariei, în decurs de câteva decenii, să răsune o singură limbă, limba ungurească. În acest război dur şi inuman mulţi meseriaşi, comercianţi şi funcţionari români din Târgu-Mureş şi din alte oraşe ardelene îşi uită limba şi lasă să se stingă din mâinile lor facla credinţei naţionale, trecând în tabăra duşmanilor, de unde, adeseori împroaşcă săgeţi veninoase împotriva conaţionalilor de ieri. Din acest timp datează maghiarizarea celor mai multe familii româneşti: Moldovanu în Csath, Petrişor în Fagaraşi etc.
În consecinţă, numărul locuitorilor din Târgu-Mureş a început să scadă. Ca urmare, la 1858, din 11.710 suflete, doar 457 erau români, adică 3,9 la sută. Politica de maghiarizare îşi ajunge culmea la 1913, când statul maghiar înfiinţează episcopia maghiară de Hajdudorog, rupând biserica greco-catolică din Târgu-Mureş de episcopia Blajului. Aceasta a însemnat introducerea limbii maghiare în bisericile greco-catolice, interzicând astfel românilor să se roage în public, în limba lor".
După 1918, odată cu Unirea cea mare, lucrurile s-au schimbat. Autorităţile române au luat măsuri pentru înmulţirea elementului românesc, oprimat şi redus numeric, la tăcere, secole de-a rândul. Acestui proces aliniindu-se şi municipiul Târgu-Mureş. Dar oricât de drastice par în ochii cuiva aceste măsuri atitudinale, sporirea numerică românească n-au afectat drepturile lor constituţionale care au sporit de la an la altul. Ele nu pot fi nici pe departe comparate cu cele ale statului maghiar cotropitor.
Săptămâna trecută, la Biserica greco-catolică „Adormirea Maicii Domnului" din Târgu-Mureş, din cartierul Tudor, în cadrul ciclului de conferinţe iniţiate de preotul paroh Ioan Fărcaş, pe tema Centenarului, am avut prilejul să ascult expunerea prof. univ. dr. Alexandru Cistelecan, privind cultura românească la Târgu-Mureş, înainte şi după marea Unire. A fost extrem de dureros să aflăm că înainte de 1918, la Târgu-Mureş nu exista niciun ziar, nicio revistă românească, darmite un liceu sau o şcoală în care românii să înveţe în limba lor.
Despre aceasta vorbim domnilor iredentişti, cărora, se vede, vă lipseşte total bunul simţ ! Sub masca religiei, în care nu prea credeţi, doriţi cât mai multe licee separatiste, şi dacă se poate, finanţate de statul român. Liceul Bolyai a devenit reformat, pe cel de la Unirea îl vreţi romano-catolic. Pe când unul unitarian sau de altă culoare religioasă? Aceasta numai pentru a separa cât mai mult cele două comunităţi ale Târgu-Mureşului, aflate într-o benefică convieţuire, pentru a crea falii între români şi maghiari, mânându-i pe unii contra altora, în scopul producerii de tensiuni în viaţa acestora, semănând sămânţa urii între oameni şi comunităţi, alterând grav climatul de bună convieţuire. Iar dacă cu ceea ce aveţi aici, pe pământ românesc, nu sunteţi mulţumiţi, nu veţi fi mulţumiţi niciodată, ceea ce devine o mare problemă cu privire la destinul pe care vi-l doriţi.
