Cum, Doamne?!

În această Săptămână a Patimilor, se cuvine să fim cu toţii mai smeriţi, mai aplecaţi către căutarea înţelepciunii şi a sensurilor noastre existenţiale fundamentale. Creştinii îşi asumă credinţa în Dumnezeu ca pe o salvare mântuitoare, se roagă pentru sufletele lor, contrapun încercărilor vieţii ruga pentru binecuvântarea divină, iar iubirea de aproape şi divinitate devine cea mai frumoasă şi miraculoasă monedă de trecere către tărâmul eternităţii, „unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit". Teoretic e relativ simplu, însă dăruirea netocmită, sacrificiul pentru binele celuilalt, căinţa, renunţarea la confortul egoist al sinelui, rugăciunea şi postul, meditaţia religioasă, introvertirea spre căutarea Dumnezeului, a seminţei divine „după chip şi asemănare", din lăuntrul fiecăruia dintre noi, sunt încercări istovitoare, dar ziditoare care, categoric, ne sunt la îndemână, dar nu stau în puterea tuturor…

Am meditat adeseori asupra sensurilor profunde ale calvarului prin care trece „mielul Domnului", Iisus Hristos, sacrificându-se prin iubirea sa absolută de oameni pentru a ne salva pe noi, toţi ceilalţi, arătându-ne pilduitor calea dobândirii veşniciei mântuitoare. E aproape definitorie pentru condiţia umană, prin raportare la felul în care înţeleg chiar cei din preajma Mântuitorului să răspundă harului Învăţătorului lor. L-au văzut făcând doar bine, vindecându-i pe bolnavii incurabili, redându-le miraculos vederea orbilor, hrănindu-i pe flămânzi, readucându-l la viaţă din morţi pe Lazăr, dezlegându-le prin har înţelesuri peste puterea de pricepere de până atunci a minţii omeneşti… Şi, totuşi, Hristos, binefăcătorul absolut, cel care reprezintă primordial binele suprem, a fost vândut ticălos pentru 30 de arginţi, trădat cel dintâi chiar de ai săi. L-a vândut Iuda, dar moral a făcut-o mai apoi şi apostolul favorit, Petru, care s-a lepădat de Iisus de trei ori înainte de a cânta matinal cocoşul de două ori. L-au părăsit şi ceilalţi, temându-se pentru vieţile lor…

Aceasta este parabola supremă, dar ruşinoasă, sub care fragila şi vulnerabila, inconsecventa fire omenească există dintotdeauna. Dacă El a fost astfel pedepsit de către cei mai apropiaţi doar pentru binele făcut şi pentru iubirea sa absolută de oameni, fără de cusur, ce aşteptări, ce mai pot pretinde muritorii de rând de la semeni, mai ales de la cei dragi, din preajmă?! Evident, răspunsul ar fi mai degrabă pesimist şi sumbru… Ca om însă, privesc cu multă încredere în jur, căutând să fiu mereu în toate privinţele mai bun, asumat, indiferent de consecinţe. Ca politician supus oprobriului şi erodării permanente a imaginii publice, indiferent de măsura sinelui sau a faptelor, sunt foarte trist şi precaut. Este o paradigmă existenţială în temeiul căreia evoluăm implicit spiritual cu toţii. Cum, oare, ne vom salva asumând sfinţenia din această încercare permanentă a firii?! Cum vom reuşi, la judecata de apoi, de la „sfârşitul veacurilor" să ne prezentăm onorabil şi rezonabil, salvându-ne din mulţimea atâtor păcate?! Cum, Doamne?!

 

Lasă un comentariu