Păcatele părinţilor şi bolile copiilor

„Ce suflet trist mi-au dăruit / Părinţii din părinţi, / De-au încăput numai în el / Atâtea suferinţi?"

Cât de actuală este strofa poetului Mihai Eminescu şi astăzi, deoarece privind cu atenţie în jur observăm copii „chinuiţi" de boli mai mult sau mai puţin vizibile, dar care se află acolo în interior, măcinând continuu trupul sau sufletul, ducând în final la deformarea şi metamorfozarea acestora. De cele mai multe ori bolile sufleteşti se depistează greu, fiindcă ne este dificil să le acceptăm, iar apoi să luptăm cu ele pentru a ne elibera din mrejele lor. În acest context, concret am putea puncta doar trei dintre ele: alcoolismul, narcomania şi desfrâul, care îşi pun amprenta atât asupra părinţilor, care sunt dependenţi de ele, cât şi asupra copiilor proveniţi din astfel de familii. Copiii sunt cei care poartă această povară, pe care la rândul lor o transmit generaţiei viitore, fără a conştientiza acest fapt, iar de aici rezultă „slăbirea" urmaşilor noştri.

Cu puţin timp în urmă, am descoperit în biblioteca personală o carte care mi-a atras atenţia şi pe care o recomand cu precizarea: nu este o lectură „uşoară", înainte de a adormi, ci mai degrabă este o lectură profundă, de analiză, pe care eşti nevoit să o interpretezi din propria perspectivă, determinându-te să te autoanalizezi şi să îţi corectezi pe cât îţi stă în putinţă „scăpările".

Cartea „Păcatele părinţilor şi bolile copiilor" este scrisă de K. V. Zorin, iar traducerea din limba rusă este realizată de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, aceasta a apărut la editura Sophia, în anul 2007, fiind alcătuită din două capitole şi anexe.

Încă din primele pagini parcurse mi-am dat seama de faptul că noi, părinţii, ne facem vinovaţi de toate deformările la care sunt supuşi proprii copii, fiindcă purtăm înăuntrul nostru un egoism împins la extremă, dorim să ne satisfacem propriile nevoi, uitând cu desăvârşire de iubirea jertfelnică, un părinte este dispus să îndure orice, să se sacrifice necondiţionat, să vegheze la căpătâiul copilului atunci când se află în suferinţă, dar să ştie că al său copil nu este privat de nimic, de care ar trebui să dăm dovadă, însă toată această iubire nu trebuie confundată cu posesivitatea - este copilul meu, pentru mine l-am adus pe lume să am un sprijin la bătrâneţe, să nu plece de lângă mine, să nu mă părăsească, chiar dacă în adâncul conştiinţei ştiu că în alt loc îi este mai bine, sau dorinţa de a-l stăpâni pe copil - este aşezat la casa lui, însă tot cum îi dictează părintele, care a îndurat atât de multe până să-l vadă realizat, o să facă. În acest mod alunecăm într-o extremă care nu o să-i fie de folos copilului şi, fără să conştientizăm câtuşi de puţin, ne punem amprenta asupra copiilor nu doar prin trăsăturile fizice, ci şi prin trăsăturile morale pe care aceştia le moştenesc.

Copiii sunt o mare minune pe care Dumnezeu a dat-o omului spre mângâierea şi alinarea sa, sunt un dar şi tocmai din această cauză părinţii poartă o mare responsabilitate pentru ei, aşadar, aceştia moştenesc însuşirile sufletului ambilor părinţi, precum pot moşteni şi o serie de boli ereditare. De asemenea, trebuie subliniat următorul aspect: copiii nu moştenesc păcatele părinţilor, ci mai degrabă predispoziţia spre ele, iar dacă nu ne cercetăm noi, mai mult, şi nu vom îndrepta propriile greşeli, atunci vom constata cu amărăciune că ai noştri copii ne seamănă întru totul.

Cum rămâne cu păcatele moşilor, strămoşilor noştri? Cine le plăteşte? Fireşte va exista la un moment dat o generaţie care va trebui să le „spele", o generaţie care va suferi, care se va chinui cumplit şi, poate cel mai probabil, se va întreba de ce eu? Cu ce am greşit?, dar care „săpând" va descoperi că în trecut a avut un bunic sau o bunică, un străbunic sau o străbunică, care a greşit şi nu şi-a dat seama de acest lucru, a trecut cu vederea, dar cu toate acestea analizându-se ajunge la originea păcatului, conştientizează gravitatea sa şi caută să „taie" predispoziţia spre el cu nădejdea şi speranţa că propriii copii nu vor mai fi mutilaţi, ci vor veni în lumea aceasta vindecaţi, sănătoşi atât fizic, cât şi sufleteşte, căci în ultimă instanţă, de astfel de generaţii avem nevoie pentru a înainta pe drumul vieţii, care inevitabil nu este uşor, dar nici imposibil. Am convingerea că încă mai există material genetic bun la noi în ţară, însă dacă nu suntem atenţi la toate „valurile", aparent nevinovate, care vin către noi, mă tem că ne vom scufunda încet, dar... sigur.

Lasă un comentariu