Credem că cititorii noștri își dau seama despre ce epoci vorbim. Subiectul pe care-l abordăm este de mare actualitate, mai ales pentru faptul că potentații actualei puteri, din cei 28 de ani de așa-zisă democrație, fac eforturi disperate pentru a contracara, prin tot felul de ponegriri și maculări una dintre cele mai fertile perioade din istoria României. Epocă, cu suișuri și coborâșuri, evident contestată, din care, pentru a-i dovedi răul, au decupat din ea, partea cea mai sumbră (sovietică), pe care au transformat-o într-un fel de pisică neagră, pe care o flutură mereu în vânt cu scopul propagandistic de a-i enerva pe cunoscătorii realităților de atunci și a-i îndoctrina pe cei tineri, cu false păreri, până la a-i îngrozi, despre ceea ce a fost. Aceasta, cu scopul de a-i manipula, de a le atenua nemulțumirile și deruta pe care o trăiesc acum, datorită guvernării lor foarte proaste.
Socialismul din România, care s-a derulat calendaristic între anii 1944 și 1989, deci preț de 45 de ani, a avut, practic, trei perioade distincte. Prima a fost, cea de ocupație militară și politică sovietică (1945-1963), cu apogeu până în anul 1958, în care apartenența Transilvaniei la România era pusă sub semnul întrebării. Atunci, liderul partidului, Gh. Gheorghiu Dej a reușit, ceea ce n-au reușit alții, să-l convingă pe cel sovietic de la acea vreme, Hrușciov, să-și retragă trupele de pe teritoriul României. Un succes de-a dreptul colosal, pe care ne-am cam obișnuit să-l uităm, măsură în urma căreia liderul sovietic și-a și pierdut funcția. Era perioada în care comuniștii noștri păreau mai mult de formă, pentru că, cei care dictau erau rușii, cu acoliții lor minoritari, îndeobște evrei și unguri horthyști, deveniți comuniști peste noapte. Pe acea vreme, în politica românească cel care dicta era unul Vișinski, trimisul lui Stalin, iar rânduiala prin economie o făceau sov-romurile, niște societăți mixte româno-sovietice, înființate cu scopul de a jecmăni țara. Chipurile, pentru a ne plăti datoriile de război, întrucât la insistențele Moscovei, noi, românii, care am dat atâtea jertfe pe câmpurile de bătălie ale celui de-Al Doilea Război Mondial, am fost trecuți în tabăra invadatorilor, pentru vina de a ne fi aliat cu Germania, în prima fază, și pentru îndrăzneala de a ne recuceri Basarabia și Bucovina și a le readuce în sânul patriei-mame. Atunci, în acea perioadă, în România s-au produs cele mai mari atrocități, prezentate pe bună dreptate în „Memorialul Durerii", sau cu alte prilejuri, și pe care noii propagandiști le extind abuziv, asupra întregii perioade comuniste. Sunt atrocități care s-au înscris în politica sovietică de decimare și de slăbire a ființei naționale a poporului român, popor îndărătnic, în opinia lor, care spre deosebire de reprezentanții altor nații a opus o rezistență puternică introducerii în țară a „ciumei roșii", comunismul. Iar dacă în acest criminal demers sovieticii n-au avut curajul să aplice modelul folosit pentru Polonia, din Pădurea Katyn, unde au decimat prin împușcare aproape toată „intelighenția" poloneză, la noi s-au folosit ca mijloace de decimare: canalul Dunărea - Marea Neagră, închisorile de tristă amintire de la Gherla, Aiud, Sighetul Marmației, Poarta Albă, Râmnicu Sărat și altele, pentru marii noștri oameni, de stat și de cultură, iar pentru „dușmanii poporului" ( preoți, dascăli, funcționari, țărani înstăriți - numiți chiaburi), rămași acasă s-au introdus cote și restricții insuportabile, dintre care cea mai dureroasă ni se pare dreptul acestora de a-și instrui și a-și da copiii la școli înalte, și de a participa la viața socială. Brațul securității NKDV-iste educate la școala sovietică și sub directa supraveghere a acesteia a lovit din plin și foarte dur în poporul român, acolo unde se întrezărea o undă de opoziție.
Odată cu plecarea armatei sovietice din țară, ceea ce a permis apoi trimiterea la vatră a consilierilor sovietici, infiltrați în absolut toate forurile de conducere (și Gheorghiu Dej și Petre Groza au avut asemenea consilieri sau aghiotanți), lucrurile au mers spre bine. În anul 1963 a început un fel de dezgheț, concretizat în eliberarea deținuților politici din închisori, câți au mai rămas în viață, iar pentru copiii celor proscriși anterior ( intelectuali, preoți, chiaburi etc.,), s-a facilitat din nou accesul la școli și universități de toate gradele. De asemenea, pe plan politic, România a dobândit un grad sporit de libertate, cu posibilitatea de a-și reînnoda relațiile diplomatice cu alte state decât cele socialiste.
Cea de-a doua perioadă, pe care o considerăm, cea mai bogată și mai fertilă, și care, din păcate, este tocmai „uitată" de noii propagandiști, este cuprinsă între anii 1964 și 1980, când într-adevăr, România a intrat pe calea progresului și prosperității. Ea a avut ca punct de plecare Declarația de independență a României față de Uniunea Sovietică, din aprilie 1964, când practic, comuniștii români și-au luat soarta în propriile mâini, fiind deciși să ducă România pe calea prosperității. Punctul de pornire a fost marcat de Gheorghiu Dej, iar după moartea acestuia (martie 1965), sarcina i-a revenit noii conduceri, în frunte cu Nicolae Ceaușescu, ales secretar general al partidului.
Prin alocarea a unei treimi din venitul național pentru investiții, comuniștii lui Ceaușescu au dat adevărate aripi dezvoltării în toate domeniile de activitate, plecând de la principiul filozofic de bază al economiei conform căruia „ producția materială constituie baza existenței și prosperității societății omenești", având în centrul dezvoltării industria, cu pivotul său, construcția de mașini. De altfel, și celorlalte activități li s-a acordat o mare atenție. Este vorba îndeosebi de: agricultură, comerț, prestările de servicii, cercetarea, cultura și învățământul. Practic, niciun sector al existenței noastre n-a rămas nerevigorat. Ca amănunt, amintim că și în presă s-a renunțat la „fabrica de ziariști" de la Ștefan Gheorghiu, Ceaușescu cerând popularea ei doar cu specialiști de primă mână, absolvenți ai învățământului de stat, care să contribuie efectiv și calificat la bunul mers al societății.
Ca specialist în economie selectat, ziarist la organul de presă al Comitetului județean de partid de atunci, am avut prilejul ca pe parcursul unui sfert de secol să fiu părtaș nemijlocit la acest grandios program de dezvoltare a țării, îndeosebi al județului Mureș. Deși nu avea finanțare decât din surse proprii statul român a dispus de resursele necesare să investească enorm în combinate, fabrici și uzine, în agricultură, construcții de locuințe, școli și grădinițe, lăcașuri de cultură, pentru că pe acea vreme nu se fura, iar banii erau bine chivernisiți. Celebra Lege 18 de la acea vreme era un paznic foarte bun pentru visteria țării. Aceste enorme eforturi investiționale n-au fost făcute doar ca să se cheltuiască bani în van, ci cu scopul de a crea un potențial economic propriu, românesc, puternic și locuri de muncă pentru întreaga populație. În consecință, magazinele noastre erau pline de produse românești, ceea ce astăzi este o raritate. Drept dovadă că nu se făceau produse de mântuială îl constituie faptul că se exporta masiv, iar exportul depășea importul, ceea ce acum este invers. Dacă luăm județul Mureș, el a ajuns pe locul 13 pe țară după potențialul economic de care dispunea, potențial sporit de la an la an prin noi capacități de producție. Pentru a avea o imagine a ceea ce se făcea atunci, anual se construiau în județ câte cinci-șase fabrici noi, iar altele zeci își măreau capacitatea cu noi secții și ateliere, se modernizau. Pentru a avea o mai bună imagine a amplorii dezvoltării mai adăugăm faptul că în anii de vârf, în județul Mureș se construiau anual circa 4.000 de apartamente din care aproximativ 2.000 de apartamente în municipiul Târgu-Mureș. Un alt amănunt important este că o fabrică, oricât de complexă părea ea, avea termen de execuție doar un an și 6 luni, iar la un bloc, 6 luni. Tot în această perioadă, canalul Dunărea - Marea Neagră a fost dus la bun sfârșit.
Bine, bine se vor întreba cei mai tineri: unde sunt toate acestea? Majoritatea au fost demolate și duse la fier vechi din 1990 încoace, iar altele transformate în supermarketuri, unde veți găsi produse cu ghiotura din orice altă țară, și mult mai puțin din România. Ce se mai construiește prin România în afară de vile somptuoase, din nu se știe exact ce bani?- aproape nimic. Așa, de pildă, constatăm că cea mai mare investiție făcută în municipiul Târgu-Mureș anul acesta se pare a fi refacerea podețului peste Pocloș, deteriorat cu câțiva ani în urmă, obiectiv la care presa mureșeană s-a raportat ca la sfintele moaște, iar termenul de dare în folosință este de 12 luni.
Binefacerile pe planul existenței materiale au fost multe și sunt greu de enumerat toate. Oamenii aveau unde să lucreze, beneficiau foarte multe gratuități, de locuințe, școală, asistență medicală etc. În ce-i privește pe tinerii absolvenți de facultăți, aceștia primeau automat repartiție pentru un loc de muncă convenabil și pe deasupra și o locuință.
Ne oprim deocamdată aici cu enumerările, dar discuțiile pe această temă vor continua, tocmai pentru a ști mai bine să ne evaluăm realitățile, prin cunoașterea și nu prin ascunderea lor sub preș, pentru a ne justifica prezentele neputințe. În consecință, vom continua să vorbim despre ce a fost „Atunci" mai bine, dar și despre ce nu a fost bine. Sunt două realități cărora, puse în oglindă, trebuie să le dăm adevărata dimensiune, pentru a ne putea raporta mai bine la prezentul pe care-l trăim, și care, din păcate, nu este nici pe departe așa cum l-am fi dorit.
