Motto: „Și l-a întrebat duhovnicul: «-Îl mai iubești pe Dumnezeu?» «-Crede-mă, părinte, a spus, am sentimentul că mă târăsc, că abia mai rezist, că nu-L mai iubesc pe Dumnezeu așa ca înainte. Dar nu vreau să mă despart de El!»"
365 de „Pilde, parabole și povestiri cu tâlc, pentru minte și inimă" a adunat onoratul, talentatul preot - scriitor și gazetar - Dr. Nicolae Gheorghe Șincan, între filele celui mai recent volum al său apărut la Vatra Veche din Târgu-Mureș, intitulat „Un an de poveste".
365 de zile are anul calendaristic, dar istorioarele cu tentă fabulistică, obligatoriu încheiate cu o morală, explicită sau implicită, fac deliciul unei lecturi rapide, cu sufletul la gură, și chiar cu gura până la urechi, căci adesea marile adevăruri se spun în glumă. Umorul autorului este curat, sănătos, reavăn ca firul ierbii după ploaia dorită, se întrețese fin cu dojana subînțeleasă, niciodată arogantă, niciodată ex-cataedra, dar eficientă prin rafinamentul și abilitatea de a conduce acțiunea direct, fără artificii inutile.
„Ridendo castigat mores"! Dincolo de mișcarea animată a personajelor și scenariul adesea amuzant, linia directoare și liantul îl constituie pledoaria fermă pentru
o lume mai curată, guvernată de principii morale, comunicare umană și Iubire față de Aproape. Dumnezeu este Iubire, iar iubirea Lui se răsfrânge asupra Universului. Iubirea de oameni înseamnă nu doar duioșia și calinitatea manifestate față de mamă, iubită, soție, copii, ci și respectul față de valorile esențiale ale Omului Cetății. Nicolae Șincan nu se sfiește să-și afirme, ca pe o heraldică nobiliară, în mod public, înregimentarea în superba „armată" a Creștinătății, cavaler sub culorile Bisericii Ortodoxe, apărând demnitatea poporului român și România în vechile ei hotare.
Avem pilda unui autor umanist ale cărui principii scriitoricești (și nu numai) nu s-au clintit de la primul său titlu editorial până în prezent, determinând, fără îndoială, în rândul cititorilor, măcar reluarea lecturii, dacă nu chiar mutații conceptuale. Dar nu-i exclus să se fi produs și din acestea.
Titlurile cărților apărute din 2002 până acum creionează, din start, profilul autorului: „Protopopiatul Ortodox Român Târgu-Mureș, Repere spirituale", Ed.Tipomur, Târgu-Mureș, 2002; „Pilde, povestiri duhovnicești, istorioare nostime" (2 vol., Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, și Editura Nico, Târgu-Mureș, 2004); „Rugăciunea atinge veșnicia", Editura Nico, Târgu-Mureș, 2007; „Monumente de arhitectură bisericească răsăriteană" (Biserica de lemn „Sf. Arhanghel Mihail", Târgu-Mureș, Catedrala Mare „Înălțarea Domnului", Târgu-Mureș, Biserica de lemn "Sf. Arhangheli", Culpiu), Editura Nico, Târgu-Mureș, 2009 (în colaborare cu Nicolae Băciuț); „Ferestre către cer și lume-Predici", Editura Nico, Târgu-Mureș, 2009; „Micromonografii parohiale", Editura Reîntregirea Alba Iulia, 2009; „Aș râde, dar nu pot de plâns - Meditații, omilii și cuvântări", Editura Nico, Târgu-Mureș, 2012; „Liber în ultimul hal. Meditații, omilii și cuvântări", Editura Nico, Târgu-Mureș, 2013; „Cuvinte noi, năravuri vechi", Editura Nico, Târgu-Mureș, 2013; „Când țânțarul devine armăsar", Editura Nico, Târgu Mureș, 2013; „Întâlniri în bucurie. Cuvinte, întâmplări, aduceri aminte", Editura Nico, Târgu-Mureș, 2013; „La poarta raiului nu se stă la rând", Editura Nico, Târgu-Mureș, 2014; „Mi-e dor de Tine, Doamne-Doamne", Editura Nico, Târgu-Mureș, 2014; „Țara Sfântă, inima mea" (în colaborare cu Nicolae Băciuț), Editura Nico, 2014; ciclul de Meditații, pilde, povestioare: „Mi-a bătut Domnul la poartă", Editura Nico, 2014; „Aștept să înflorească ruga mea", Editura Vatra Veche, 2015; „Dumnezeu aude tăcerile noastre", Editura Vatra Veche, 2015; „Pelerin spre înaltul Cer", Mici parabole și povestiri, cu tâlcuri și morală, Editura Vatra Veche, 2015; „Tinda Raiului- ofertă nelimitată. Pilde, parabole și povestiri de adormit copiii, părinții și mai ales bunicii iesiți la pensie", Editura Vatra Veche, 2016; „Dureri nespovedite - Carte de folos, de la cap la coadă, sau de la coadă la cap, cu tâlcuri și îndemn la reflecție, ce poate fi citită aproape de către oricine și în orice împrejurări", Editura Vatra Veche, 2016; „Un suspin, o rugăciune, Resurse cu tâlc pentru adormit copii și trezit adulți", Editura Vatra Veche, 2016; „Sub mantia smereniei. Carte de drum lung, pentru cine are ochi să citească. Dacă vorbele ei ating suflete, nu pot decât să mă declar mulțumit și fericit", Editura Vatra Veche, 2017; „Condamnat la iertare. Pilde și istorioare cu tâlc, ce explică celor mici, dar și celor mari, că e loc pentru toți sub soare", Editura Vatra Veche, 2017; „Risipă între vreme și veșnicie. Povestiri despre veghere și priveghere", Editura Vatra Veche, 2017; „Un timp de poveste. Pilde, parabole, legende și istorioare cu tâlc, care ne vor învăța adevăruri despre viață", Editura Vatra Veche, 2018. Un autor prolific și serios.
Adunate din amintiri ori din corespondențe, demonstrând un adevăr pe care l-am exprimat adesea - precum că omul este suma lecturilor sale - , Nicolae Șincan demonstrează că nu are nevoie de 1001 de nopți ca să ne cucerească precum frumoasa Șeherazada pe șahul necruțător; îi ajunge fie și doar o zi pentru a ne face șah-mat, lectura producând emoție reală în gama cromatică a tuturor trăirilor, de la meditația profundă la zâmbetul abia mijit, de la arsura lacrimii la râsul sănătos al „strigăturii peste sat".
Râsu'-plânsu' îmbracă dojana într-o pojghiță subțire, aparent amuzantă și lucioasă, dar tăioasă ca lama gheții.
„O, neam necredincios!" își intitulează autorul una dintre cele mai relevante, în fond, texte din recentul său volum: „Se spune că preotul și credincioșii au ieșit, într-o zi de vară secetoasă, la rugăciune pentru ploaie, în mijlocul satului, la troiță. Peste drum era o crâșmă și erau acolo mai mulți oameni. Părintele s-a hotărât să meargă și să-i cheme și pe cei de acolo, ca să se roage cu toții. «-Dragii mei, noi facem rugăciuni pentru ploaie, haideți și voi să ne rugăm împreună, să ne dea Dumnezeu ploaie la vreme! - O, părinte,
d-apoi, dacă avem bere, ce ne mai trebuie nouă apă?»". Sau parabola intitulată „Vrei să plângi?": „Se spune că, într-o zi, un grup de tineri, băieți și fete, plecau într-o excursie cu mașina. Bucurie mare, râsete, agitație. Înainte de a porni mașina, mama uneia dintre fetele din grup le-a spus: ,«Dumnezeu să fie cu voi!». Tinerii au izbucnit în râs și au strigat: «Dacă vrea să meargă cu noi, n-are decât să stea în portbagaj, fiindcă aici n-are loc!». Mașina a pornit în trombă. Peste o oră a venit vestea că s-a produs un accident. Tinerii se izbiseră cu mașina de un pom de pe marginea drumului. Din cauza vitezei, impactul fusese atât de puternic, încât tinerii muriseră toți, iar mașina se făcuse zob. Doar partea din spate a mașinii rămăsese neatinsă, adică portbagajul. Când au desfăcut capacul portbagajului, polițiștii au găsit înăuntru câteva cartoane cu ouă. Culmea, ouăle erau întregi, neatinse! Acolo fusese Dumnezeu cu ele și nu se întâmplase nimic! În mașină, cu tinerii, n-a avut loc!". Alte comentarii n-au niciun sens.
Avem de-a face cu o carte de învățătură... fermecătoare. Da, este vorba despre învățătură duhovnicească, dar fermecătoare! Am citit-o cu o plăcere nespusă, am râs și am plâns, deși unele texte le cunoșteam deja din „Cuvântul liber", unde părintele Șincan are o rubrică permanentă, dar m-am răcorit cu adevărat, în ciuda caniculei. E vrednic păstorul!
„Veneția este orașul porumbeilor - povestește autorul, afirmându-și în finalul textului profesiunea de credință. - Cei mai mulți se află în jurul marii Catedrale din Piața San-Marco. Și, lucru interesant, de câte ori sună de amiază clopotul cel mare al bisericii, porumbeii se strâng cu miile de prin oraș în turlele bisericii. «-Uite, ce lucru minunat! - a exclamat un străin. - La chemarea clopotului, porumbeii se strâng la biserică, de parcă ar fi niște creștini evlavioși. Ei ascultă chemarea clopotelor mai mult decât oamenii.» «Stai! Stai! - a răspuns un localnic. - Strângerea porumbeilor când trage clopotul de amiază are un alt tâlc: atunci li se dă porumbeilor de mâncare. Ei se strâng la biserică nu numai pentru chemarea clopotelor, ci și pentru că știu că atunci li se dă de mâncare.» Noi ne plângem mereu că s-au golit bisericile… că răsună clopotele în zadar… Vor fi ele multe pricini pentru acest lucru. De bună seamă că
s-a stricat și poporul, dar, desigur, o pricină e și aceea că, în multe locuri, pe lângă chemarea clopotelor, «porumbeilor» nu li se dă și hrană duhovnicească; nu se predică cu putere cuvântul lui Dumnezeu. Oriunde glasul clopotelor cheamă pe oameni spre a li se da mâncare duhovnicească, bisericile sunt pline de îngeri!" („Acolo unde bisericile sunt pline cu îngeri").
Impresionantă, inclusiv prin obstinație, este efigia Mamei, reluată ca o temă cu variațiuni, în mai multe secvențe, dar nu Mater Dolorosa, ci Genitrix, splendida ființă care creează viață și care se sacrifică, încă de la Facere, pentru a-și apăra puii, copiii, chiar cu prețul suprem. „Luați o pauză și ascultați!": Povestea un preot că, într-o primăvară, acum câțiva ani, în timpul inundațiilor, au ajuns apele și lângă casa unei femei văduve cu doi copii mici. Încercând să-și liniștească pruncii și să strângă ce poate lua în fugă cu ea, femeia nu observă cum trece timpul și apa era deja pe ulița ei. Vecinii strigau disperați că trebuie să fugă, iar ea, fără să mai gândească, își luă pruncii în brațe și plecă din casă, suspinând. Apele, însă, o prind din urmă și, împingându-și pruncii cu grijă, reușește să se cațere într-un copac. Așezându-se pe o ramură, își trage copiii în brațele ei și plângând, se ruga în taină… La un moment dat, ramura începu să se aplece sub greutatea lor și, încet-încet, se lăsă. Panicată fiind și încercând să găsească o soluție salvatoare, realizează că singura șansă ca să nu se rupă ramura cu toți este să se arunce în apă. În grabă, își scoate năframa de pe umeri, înfășură primul prunc în ea și îl legă de ramură; făcu același lucru cu bluza, salvând și pe cel de-al doilea copil; iar ea… ea își dădu drumul în apa furioasă. După câteva zile, copiii au fost găsiți, după plânsetele ce răsunau în vale, flămânzi dar sănătoși, dar mama n-a mai fost găsită niciodată."
Sunt texte tulburătoare, care depășesc emoțional și valoric tradiția unor scurte istorioare pilduitoare… de serviciu. Sunt elegant cizelate, inteligent rescrise.
Mi s-a părut deosebit de frumoasă această conversație - imaginară sau nu! - cu rezonanță arhetipală, ce va încheia succinta prezentare a unei cărți care clădește, și care n-ar trebui să vă lipsească din raftul bibliotecii de acasă: „Spune-mi anii când se fură". „Un om bogat avea un argat bătrân în ograda lui, care îl slujea de mulți ani. Într-o zi, pe acesta îl întreabă boierul: «-Câți ani ai, moșule?»« -Nu mai știu nici eu». «- Cum, nici anii nu-i știi să-i numeri?»« - Fii pe pace, boierule, știu să număr bine vacile și oile pe care ți le păzesc, că astea poate să mi le fure cineva. Dar anii… anii nu mi-i fură nimeni!»".
Într-adevăr, fugit irreparabile tempus! Motiv pentru care merită să-l ocupăm cu mult mai frumoase îndeletniciri, ca de pildă cu lectura cărților părintelui Dr. Nicolae Șincan. Fiindcă vrednic de respect, considerație și recunoștință publică este onoratul păstor, distinsul nostru coleg de breaslă și condei! Felicitări!
