PE RADU CEONTEA N-AVEM VOIE SĂ-L UITĂM, NICI SĂ-L IGNORĂM

Pe 13 decembrie 2021 se vor împlini 15 ani de la dispariția prematură (2006) a lui Radu Ceontea, primul președinte al Uniunii Vatra Românească și al Partidului Unității Naționale Române. O organizație social-culturală și un partid politic înființate în iarna și primăvara lui 1990, în mod spontan, ca o imensă mișcare românească împotriva iredentismului dezlănțuit. La comemorarea care a avut loc în 2011, la Catedrala Mare Ortodoxă din Târgu-Mureș, urmată de o sesiune de comunicări, am propus, ca urmare a legământului asumat față de familia sa, aducerea osemintelor marelui dispărut și reînhumarea lor în municipiul Târgu-Mureș, locul în care Radu Ceontea a activat ca artist plastic și unde s-a consacrat ca liderul celei mai reprezentative organizații nepolitice, pe care românii au avut-o, propunere care a fost acceptată cu entuziasm, în acest sens constituindu-se și un Comitet de inițiativă.

Încrezători în receptivitatea și sensibilitatea românilor, am încercat să finalizăm această inițiativă, oarecum în circuit închis, dar, din păcate, nu s-a putut, operațiunea implicând costuri importante, iar la noi, românii, se pare că, toate sunt cu putință, până la bani. Se cerea cumpărat locul de veci, zidirea mormântului, după care aducerea osemintelor și reînhumarea. Așa cum am mai spus, n-am făcut public acest demers mizând pe faptul că dacă este vorba de Radu Ceontea ni se vor deschide din capul locului toate ușile. Din păcate n-a fost așa. Cei la care am apelat sau cărora le-am cerut sprijinul n-au spus nu, unii ne-au felicitat pentru idee, dar au “amânat” să se implice, mereu având în plan proiecte mai urgente de promovat. Asemenea răspunsuri am primit chiar de la unii din foștii săi colaboratori apropiați, beneficiari în bună parte de pe urma creării UVR și PUNR, cu demnități importante în Parlamentul României sau în structurile statului. Indiferența și nepăsarea unora față de destinul tragic al celei mai cunoscute personalități politice postdecembriste de la acea vreme, Radu Ceontea, ne-au lăsat un gust amar. De aceea am decis ca la șapte ani de la deces, în 2013, să ne adresăm târgumureșenilor și mureșenilor, români adevărați, și care mai purtau în suflet spiritul Vetrei anilor '90, cerându-le sprijinul pentru îndeplinirea acestei îndatoriri de suflet față de unul din înaintașii noștri de seamă, împreună cu care am scris o pagină de glorie din istoria recentă a mureșenilor, a întregului neam românesc: păstrarea demnității și a integrității României amenințată grav de dezmembrare.

În ciuda importanței acestei glorioase pagini de istorie, am cam dat uitării, din păcate, și ceea ce am înfăptuit, dar și pe cel care l-am avut în frunte, și al cărui destin urma să fie profund marcat, și în mod tragic, datorită implicării în această mișcare, care a stricat socotelile multora din cei obișnuiți să umble cu creionul pe harta României.

Demersurile noastre n-au fost lipsite de opreliști. Peste tot ni se cereau bani, și nu puțini. Bunăoară, pentru locul de veci de la Cimitirul Biserica de Piatră a trebuit să achităm 141 de milioane de lei, în bani vechi (14.199 lei), iar pentru executarea momentului funerar 110 milioane de lei (11.000 de lei), în total circa 250 de milioane de lei vechi (adică 25.000 de lei de acum).

Făcând apel, prin intermediul ziarului nostru, la cei care l-au cunoscut și apreciat pentru rolul și spiritul de sacrificiu, cu sprijinul funcționarei de la sediul Vetrei am reușit în cele din urmă să strângem acești bani și să aducem osemintele lui Radu Ceontea, din satul Dăbâca, județul Sibiu, la Târgu-Mureș, în Cimitirul Bisericii de Piatră, la câțiva metri de altarul acesteia, unde, din 2013, marele lider al Vetrei Românești își doarme somnul de veci.

Evenimentul a fost omagiat, atunci, așa cum se cuvine, dar peste el și faptele omagiatului s-a așternut din nou tăcerea. Puțini sunt cei care își mai aduc aminte de acele vremuri tulburi, în care curajul și spiritul de sacrificiu erau puse din greu la încercare și din cei mulți, foarte puțini au fost dispuși să iasă în față, și nu oricum, iar Radu Ceontea s-a dovedit un român de mare curaj. Au trecut de la evenimentele tragice din 1990, și după, circa trei decenii, interval în care s-au construit în municipiul Târgu-Mureș multe busturi și s-au înălțat multe statui, iar numărul străzilor cu denumiri românești s-au împuținat substanțial. După multe altele, chiar săptămânile trecute, primarul Soós Zoltán împreună cu consilierii UDMR și cu aportul substanțial al POL și al altor colaboraționiști de la PNL și PSD, a reușit să obțină în Consiliul Local Târgu-Mureș, schimbarea denumirii Pieței “Memorandului”, cu cea de “Gecse Daniel”. Cine o fi acesta, nu știm. Toate acestea din partea celor care ne-au oprimat secole de-a rândul, dar pentru ai noștri eroi, mai de demult și mai actuali, printre care se află și Radu Ceontea, n-a fost vreme. Vina nu este numai a primarului Dorin Florea în cele două decenii ca primar, ci și a noastră, a mureșenilor și târgumureșenilor, cărora de fiecare dată ni se năzare să nu mergem la vot, atunci când e vorba de alegerea unui Consiliu local care să favorizeze demersurile noastre, darmite a unui primar. Iar consecințele se văd.

De aceea apreciem în mod deosebit inițiativa preacucernicului preot Ilie Bucur și a sculptorului Ioan Astăluș, sprijinită îndeaproape de ziarul nostru, dar și de cei de la Vatra, de a imortaliza, în curtea Mănăstirii Sfânul Mina din Sărmaș, prin busturile realizate, memoria celor patru mureșeni: Radu Ceontea, Lazăr Lădariu, Mihăilă Cofar și Frandeș Simion, care și-au scarificat viața pentru binele nostru comun, Uniunea Vatra Românească, zidul care atunci a oprit valul iredentist, cum afirma la un moment dat prim-ministrul în funcțiune atunci, Petre Roman, care nu era străin de gravitatea situației,

n-a fost creația doar a lui Radu Ceontea. La constituirea ei au lucrat personalități mureșene marcante. Ea a fost, putem chiar spune, un dar de la Dumnezeu, din planul Său de ocrotire a românilor amenințați puternic de forțele răului. Un lucru trebuie însă spus. Fără Radu Ceontea în fruntea ei, Vatra Românească n-ar fi atins strălucirea pe care a avut-o, de apărător ferm al integrității naționale într-un moment de disoluție completă a autorității statului. Curajul, spiritul însuflețitor și darul oratoric, capacitatea de mobilizare a maselor, carisma sa de excepție, toate aceste au definit personalitatea puternică a omului providențial, Radu Ceontea, care, ca la un răsunet de bucium al lui Avram Iancu, a reușit să-i adune pe românii mureșeni, ardeleni, și apoi din toată țara, sub umbrela Vetrei Marilor Speranțe, dând de știre dușmanilor interni și externi că România nu-i un sat fără câini, că România este o țară ce trebuie respectată în integralitatea ei. De altfel trebuie amintit că în 1990, România era prima pe lista țărilor ce trebuiau dezmembrate, înaintea Iugoslaviei, fapt ce a dat mult curaj iredentiștilor maghiari. Întregul scenariu a fost însă dat peste cap prin apariția Vetrei Românești, ceea ce pentru integritatea țării a fost un gest salvator, dar, din păcate, prea puțin apreciat de către români și mai ales de către oficialități. Oare ce s-ar fi ales din Ardealul nostru, din România noastră în lipsa acesteia? Multe din fărădelegile care ne pândeau erau pe cale de a se săvârși chiar cu mână românească. Vatra și partidul său de suflet, PUNR, au amânat planurile multor strategii în dezmembrarea de țări, dar nu le-a și nimicit.

Curajul de a-i fi înfruntat pe cei puternici în cârdășie cu trădătorii noștri de țară, ale căror încercări le simțim aproape zi de zi, n-a rămas nepedepsit. Prin intrigile puse strategic la punct, spiritul Vetrei a fost domolit, redus chiar la tăcere, PUNR, lichidat, iar marele lider și primul președinte al acestora, senator în două legislaturi, șicanat, lăsat cu bună știință pe mâinile adversarilor săi și în cele din urmă redus definitiv la tăcere.

Radu Ceontea a murit nu atât de boală organică, cât de inimă rea. Neacceptând nici un compromis cu trădătorii de neam și prevăzând cu exactitate mersul nefiresc al lucrurilor din România, el a fost marginalizat, părăsit chiar de către ai lui. Însingurat și lăsat fără casă în Târgu-Mureș, prin “retrocedare”, Radu Ceontea a petrecut câteva luni prin Bistrița, pe la rude, după care, cu puținii bani de care dispunea, și-a achiziționat o casă părăsită într-o comună din județul Sibiu. Văzându-l departe de locul în care a strălucit ca un erou, liderii iredentiștilor au răsuflat ușurați.

S-a stins din viață la mijloc de decembrie, cu 15 ani în urmă, apăsat de povara nedreptăților ce i s-au făcut, nemulțumit și de faptul că mulți dintre colaboratorii săi nu i-au înțeles mesajul, motiv pentru care i-au întors spatele. S-a stins din viață cu regretul că implicarea într-un astfel de demers patriotic, de apărător al interesului național, ca cel de lider de excepție al Vetrei Românești, a primit drept recompensă uitarea și marginalizarea.

Radu Ceontea a fost înmormântat ca un sărac, în cimitirul satului Dăbâca. Fără fast și fără asistență. La ceremonia de înhumare au participat 25-30 de persoane, printre care și subsemnatul. Sătenii erau și ei într-un fel alături de el, rostind cu regret “a murit senatorul”. Așa îl știau ei și erau mândri de prietenia lui.

În schimb noi, românii, membri ai Uniunii Vatra Românească, ce facem? Cum ne cinstim liderul, cel care prin verbul său ne îmbărbăta, ne dădea curaj să rezistăm și să învingem? Văzând cum alții își venerează înaintașii, indiferent de dimensiunea faptelor lor, ar fi o rușine pentru noi, românii, să dăm uitării pe cel care, doar cu câțiva ani în urmă, ne era înaintemergător, admirându-l pentru faptele sale și curajul său.

Dacă ne pretindem o națiune care se respectă avem obligația morală de a ne repara propria greșeală, readucându-l pe Radu Ceontea printre noi și spiritual. Locul lui pentru vecie este aici, la Târgu-Mureș, în orașul care l-a consacrat, care a dat ardelenilor și țării întregi, prin noi, românii, și cu el în frunte, pilde de curaj nepieritoare în vremuri de restriște. Să alăturăm spiritul lui Radu Ceontea celui lui Avram Iancu, transformându-l într-un simbol, ca un plus de îmbărbătare pentru vremurile care vor veni și în fața cărora Radu Ceontea să ne fie pildă de dăruire și de curaj.

Lasă un comentariu