Suntem convinși că socialismul ar fi durat încă mult și bine dacă el ar fi operat cu alte unități de măsură în domeniul credinței și mai ales al libertății de gândire și de mișcare, iar oamenilor nu le-ar fi trebuit prea mult dacă în această direcție s-ar fi întreprins niște pași mai consistenți. Dacă, așa cum am văzut, în domeniul bunăstării și al prosperității s-au făcut progrese importante, în cel al libertății de exprimare, de mișcare și de conștiință lucrurile au rămas în aceleași tipare învechite. Cortina de fier instituită pentru împiedicarea circulației persoanelor și a comunicării între oameni de națiuni diferite, cu o dublă valoare, ceva mai lejer între țările socialiste și toleranță zero în cazul țărilor capitaliste, regula de bază fiind rămânerea la vatră, similară cu îndobitocirea ființei umane, a constituit bomba care în cele din urmă a detonat. Lucrul acesta s-a întâmplat în decembrie 1989, deși acum, când se văd efectele, ne mai întrebăm dacă am făcut bine sau nu, ori dacă nu trebuia altfel procedat. Pentru că, după ce am aruncat totul în aer, producând un haos de nedescris, constatăm că nu mai putem încropi nimic ca lumea. Adică, nimic consistent, valoros și durabil în privința statului de drept a democrației; nici în economie, în viața politică și socială, nici în educație sau morală.
De 28 de ani, de când am pășit pe așa-zisul tărâm al libertății în societatea românească, totul se desfășoară sub imperiul voluntarismului, libertinismului și haosului. Economia, cu care ne lăudam, a fost pusă la pământ, practic s-a ales praful de ea. Educația, cultura și sănătatea au ajuns în derizoriu, iar cât despre viața socială și politică, aici exercițiul democratic a dat chix. Instituțiile așa-zis democratice constituite: de la Parlament la consilii județene și locale sunt forme de exercitare a voinței grupurilor de interese care nu sunt nici puține și nici neînsemnate, și ele se numesc partide. Constituite în coaliții, ele au devenit mai puternice decât dictatura proletariatului de odinioară în exercitarea abuzurilor și promovarea arbitrariului, despuind astfel poporul de drepturile sale legitime de a fi suveran. În această direcție, actuala coaliție PSD-ALDE -UDMR, constituie expresia cea mai vie a uzurpării abuzive a puterii poporului și folosirii ei în mod dictatorial, și în interes personal sau de gașcă, contra interesului național. Menționăm acest lucru fără a uita faptul că și celelalte grupuri de putere constituite de-a lungul acestor ani, sub denumirea de partide, au procedat, aproximativ, în aceeași notă.
Concluzia care se desprinde, cu toată libertatea pe care zicem că o avem, dar nu o avem în mod real și eficient, și pentru care s-au sacrificat vieți, este că cei 28 de ani care s-au scurs din istoria românilor sunt de fapt o dureroasă irosire de timp, și mai mult decât atât. Este vorba nu de o stagnare, de bătutul pasului pe loc, ci de o întoarcere în negura timpului. Pentru că în afară de PIB, care oricum a crescut, mai ales ajutat de inflație, de aportul valutar consistent al celor plecați în străinătate, dar și de masive fonduri europene, dintre care multe risipite sau însușite, nimic nu mai avem bun în țară. La noi, în România, sărăcia este la ea acasă. Analfabetismul este în floare și, apropo de comuniști, care au pus școala în mod gratuit la dispoziția poporului: oare câți copii de la țară își mai pot permite azi să urmeze școli înalte și mai ales de elită, fără a mai vorbi de studii în străinătate? Sistemul de sănătate de azi este și el la fel de bolnav ca societatea. Oamenii mor cu zile în spitale, rețeaua sanitară este total neadecvată unei îngrijiri corespunzătoare a sănătății individului, natalitatea în scădere, iar vitalitatea poporului român este compromisă. Pentru a nu lungi vorba, România a ajuns țara care excelează la tot ce-i rău într-o societate și este codașă la tot ceea ce-i bun, de unde și verdictul: locul 27 din 28 de țări ale Uniunii Europene. Întrebarea firească care, de asemenea se pune, este cum s-a ajuns în această situație. Aici am dori răspunsuri clare de la cei care, în acești ultimi 28 de ani, au condus destinele românilor și care, în loc să fie aruncați la lada de gunoi a istoriei sau prin beciurile „domnești", fac deliciul proștilor la televizor.
Dar nu numai atât. Comuniștii lui Ceaușescu au dezvoltat într-atât țara încât au fost în măsură să dea de lucru fiecărui cetățean, chiar și celui ieșit cu o zi înainte din penitenciar. Dacă actualii se laudă cu atâtea și atâtea împliniri, cum explică ei exodul a 4 milioane de români, aflați în floarea vârstei și specialiști de prima mână, care în acest interval au părăsit țara, muncind din greu pe la străini, contribuind la prosperitatea nemijlocită a acestora și nu a propriei țări? Exod cu implicații dureroase în viața atâtor familii, dar și a întregii societăți, lipsită de cea mai productivă forță de muncă. În același timp, ne întrebăm ce s-ar fi ales din destinul acestor oameni, dar și al acestei țări lăsate de izbeliște, dacă toți acești oameni, ar fi rămas acasă? Ce probleme enorme ar fi pus aceștia noului regim. De aceea mulți dintre liderii acestei perioade au fost bucuroși să-i vadă plecați cu orice preț pentru a scăpa de presiunea lor.
Un alt aspect important este cel al relațiilor între puterile statului, între guvern și președinție, între puterea legislativă și judecătorească. Socialismul avea o altă structură a puterilor în stat, partidul fiind principala forță conducătoare. Avea și guvern, și președinție și instituții juridice și de drept, organe de forță, adică tot un fel de separație a puterilor, dar fiecare își cunoștea menirea și aria de activitate, iar nota dominantă de lucru a tuturor acestora era buna conlucrare în interesul înfăptuirii programelor de dezvoltare, a cincinalelor, cum era atunci. Or, ceea ce se petrece astăzi la noi este de-a dreptul inadmisibil. Înțeleasă greșit, separația puterilor este un motiv de gâlceavă permanentă. Ignorarea ierarhiilor face ca fiecare să pară mai important decât celălalt, iar tipul de relații instituite este de sabotare a unei puteri de către cealaltă, din care nu numai că rezultă o bulibășeală de nedescris, dar aceasta duce la risipirea energiilor, la consumarea acestora într-o luptă absurdă de putere, în detrimentul unei conduceri clarvăzătoare a societății și al interesului general al acesteia. Acesta este de fapt și motivul pentru care România nu numai că stă pe loc, dar bate pasul înapoi în mersul său șontâc-șontâc, spre o direcție care încă nu ne este clară.
Au trecut aproape doi ani de la câștigarea puterii de către actuala coaliție: PSD-ALDE-UDMR, perioadă în care comuniștii ar fi făcut adevărate minuni în domeniul transpunerii în viață a programelor lor de dezvoltare, împărțite pe cincinale, iar noi, cei de acum, n-avem inserat nimic în planul dezvoltării materiale, deși programul lor prevedea așa ceva. Nici vreun obiectiv industrial sau agricol, nici vreo navă nouă pe mare, și ceea ce ne doare cel mai tare, nici vreo autostradă. Tot ceea ce auzim de atâta vreme este cum să schimbăm legile justiției pentru a scăpa de rigorile ei niscaiva corupți și șefi de partide, care la vremea lor s-au ocupat de tot felul de „găinării", neștiind cum să-și însușească cât mai mult din averea poporului. Ei, și fără voia noastră, au devenit magnații unei națiuni care simte de decenii apăsarea nedreaptă a unui regim, care, sub imperiul așa-zisei libertăți, a creat o clasă de profitori și uzurpatori pe care noi, cei mulți, îi ducem în spate și asistăm, deocamdată neputincioși, la abuzul lor de putere.
Așa stând lucrurile, ne întrebăm din nou, ce suport moral și cum pot deveni credibile niște partide sau liderii acestora, atunci când arată cu degetul spre alții, când ei, prin demersurile lor neghioabe, au făcut și continuă să facă atâta rău unei țări și unei națiuni, care s-au așteptat cu totul la o altă soartă în era post-comunistă.
