Se făcuse dimineață și ora plecării mele în Anglia sosea. Mergeam la mama mea, deoarece părinții mei erau divorțați. Niciodată nu am mai simțit o așa durere. Era prima dată când plecam, cu gândul că nu mă voi mai întoarce acasă. Tatăl meu suferea de cancer. Zilele îi erau numărate, iar eu urmam să intru în custodia mamei. În acel moment, când trebuia să plec în Anglia, m-am simțit ca și cum ceva s-a rupt în mine și nimic parcă nu mă marcase mai tare decât dorul de casă.
Când îl vedeam pe tata zâmbind, spunând că nimic nu ne va despărți, îmi venea să plâng de durere, mai ales că ajunsesem să spun „la revedere" copilăriei mele petrecute în ogradă, și firelor de iarbă ce-mi mângâiau picioarele în zilele de vară călduroase. Imaginea cu mine și cu tata zâmbind însemna acasă, însemna iubire, siguranță și atenție. Ținând cont că și acolo mă voi duce la școală, mă gândeam că urmează să-mi părăsesc colegii și prietenii, care erau ca a doua familie pentru mine. Vedeam cum toată lumea mea se prăbușește, zi de zi, din ce în ce mai mult, și nu pricepeam de ce nu putea veni mama în România. Ea oricum nu m-a înțeles și a făcut cum a vrut ea mereu.
Motanul meu nu putea să se mai despartă de mine. Câinele meu a venit și a început să mă lingă pe mâini și pe față, de parcă știa că nu mă va mai vedea. Îmi aminteam de momentele în care le dădeam câte ceva din porția mea de mâncare, iar ei se bucurau atât de mult… Chiar și pietrele din curte strigau: „Nu pleca!". Mi-am dat seama atunci că nu pot pleca. Să-mi las amintirile când mă jucam cu copiii vecinilor prin grădină? Toate momentele și clipele frumoase nu puteau fi uitate. Plecarea din țară însemna să mă rup de amintiri, de prieteni, de colegi, de casa părintească și de tatăl meu, într-un cuvânt să părăsesc tot ce iubesc. Nu puteam să-l las pe tatăl meu la greu, după atâtea momente când el mi-a fost alături mereu. Ar însemna să-l părăsesc, iar o adevărată fiică care își iubește tatăl nu ar face asta. Am ajuns cine sunt datorită lui și mamei, dar tata m-a susținut în cele mai dificile momente din viața mea și nu merita să moară singur. Dacă va muri, eu voi fi la căpătâiul lui, pentru că el era acea persoană specială care mă făcea să mă simt acasă, oriunde m-aș fi dus. Acolo, în Anglia, ar trebui să încep o viață nouă, să mă integrez în școală și în societate, lucru prea complicat pentru mine.
Cel mai tare mă doare privirea celor ce mă iubesc, simt că mă sfâșie. Sper doar ca cei dragi să nu mă uite și să rămână cu un gust plăcut când își amintesc de mine. Eu nu îi pot uita oricum, nu pot uita ceea ce iubesc. Atâtea momente, atâtea cuvinte, atâtea amintiri plăcute am împărțit cu cei mai dragi prieteni… Nu știu ce însemn eu pentru ei, dar eu îi apreciez, cu toate că au existat și momente în care ne-am înțeles mai puțin bine, fiindcă ei fac parte din viața și inima mea, iar această parte este extrem de sensibilă. Ei înseamnă, împreună cu tata, acasă - cel mai sfânt și cel mai scump loc de pe pământ.
MĂDĂLINA FURDUI, 13 ani, Baia de Criș, Hunedoara
Locul I la concursul de eseuri al lunii mai 2018
(Mărturie publicată în numărul din mai 2018 al revistei „Familia Ortodoxă")
