Export… cu sarsanalele catârilor
După cucerirea romană (106 e. n.), Dacia a devenit cel mai mare furnizor de sare și de aur al imperiului. Sarea, încărcată în sarsanalele catârilor, sau cailor sau pe șlepuri, ajungea, de-a lungul Dunării sau pe vestitul „drum al sării" - ce începea la Cojocna și sfârșea la Roma - pe mesele auguștilor patricieni. Urme ale unor ocne romane, astăzi unele dintre ele inundate și transformate în lacuri terapeutice, s-au găsit la: Ocna Sibiului, Sovata (lacul Aluniș), Cojocna, Turda, Ocna Mureș, Sărățeni, Chiuza, Mărtiniș, Praid, Jabenița, Figa, Săsarm.
La Praid s-au găsit cărămizi de sare cu inscripția LVM (Legio V Macedonica), iar în urma unor săpături la fundația băii Gyarfas din Cristuru-Secuiesc, s-au găsit monede romane. Drept mulțumire pentru vindecarea adusă de „termele" sau izvoarele tămăduitoare ale Daciei, romanii obișnuiau să arunce monede în acel loc, iar cei mai înstăriți, după ce se vindecau, obișnuiau să înalțe „tabule votive" - adevărate obeliscuri de piatră pe care erau încrustate cuvinte de mulțumire aduse zeilor, apelor minerale și acelor cetățeni ai Romei care le-au recomandat băile.
„Câmpia de sare"
Dacă la Praid există un „munte" subteran de sare, la Figa și Săsarm există „drumuri de sare" (nimic altceva decât foste pâraie sărate secate), iar lângă Turda există o imensă „câmpie de sare", acoperită cu flori de sare (eflorismente saline) ce formează un imens covor alb.
O câmpie cu flori albe, încremenite pentru veșnicie, presărată, din loc în loc, cu câte un ochi de apă sărată. Sub crusta de sare groasă de câțiva centimetri, se găsește un strat de nămol mineral bogat în sulf, excelent în afecțiuni reumatice și boli ale pielii. Oamenii de aici sapă gropi în sare, gropi care se umplu în scurt timp cu apă sărată. Rezultă astfel niște adevărate „vane" pentru tratamentul individual. Niște vane improvizate, ce-i drept, dar perfect funcționale! La Turda, oricine poate face „o baie de nămol", o baie de soare și o baie sărată, toate gratuite. În zilele calde, „câmpia de sare" devine un imens sanatoriu în aer liber. Zeci de oameni, acoperiți din cap până-n picioare cu nămol, stau alături de alte zeci de oameni, acoperiți cu o crustă albă de sare. Pare o secvență dintr-un film de epocă, alb-negru (…). Același fenomen, al săpării vanelor individuale, l-am întâlnit și la Dej, la Figa sau la Săsarm-Dumbrăvița. Să fie, oare, tot un obicei roman? În orice caz, doar apa Mării Moarte, cea mai sărată mare de pe glob, datorită evaporării continue a apei sub influența radiațiilor solare, depășește concentrația lacurilor sărate din Transilvania.
Ca… sarea-n bucate…
Este bine de știut că oamenii care trăiesc și muncesc în apropierea surselor de apă sărată sunt mai sănătoși decât restul populației. Prin inhalarea sării și a iodului, se îmbunătățește activitatea căilor respiratorii, începând cu cavitatea nazală și terminând cu ultima alveolă pulmonară. Sarea și iodul, care însoțesc, de obicei, apele sărate, sunt substanțe bactericide. Ele stimulează totodată fluidificarea mucusului căilor respiratorii și le „curăță" de microorganisme sau alte impurități. „Ocnașii" condamnați la muncă silnică pe viață, oameni care nu părăseau niciodată mina de sare, se bucurau în general de o sănătate de fier și atingeau vârste înaintate, spre deosebire de „ocnașii" din minele de cărbune sau alte minereuri, care mureau mult mai devreme, de silicoză sau de alte afecțiuni pulmonare.
Aceste observații au condus, în timp, la apariția „salinoterapiei", folosită azi din plin pentru tratarea unor afecțiuni în cele două mari saline terapeutice ale Transilvaniei: salina Praid și salina Turda.
Apa termominerală, un dar ceresc!
Dar să revenim la apa minerală. Romanii nu s-au ocupat doar de exploatarea sării, ci și de amenajarea izvoarelor cu apă minerală. Peste tot pe unde au trecut, ei au întemeiat vestitele „terme", valorificând în special apele termo-minerale, dar nu s-au dat înapoi nici de la amenajarea celorlalte izvoare minerale.
De la romani a rămas obiceiul, foarte răspândit azi în estul Transilvaniei, de captare a izvoarelor „în scoarță de copac", obicei folosit, în special, în județele Bistrița și Harghita. Unii istorici afirmă că romanii și-au menținut imperiul datorită excelentei lor cunoașteri a tehnicii captării, acumulării și transportului apelor, construind băi publice, apeducte subterane și supraterane, sisteme de canalizare, piscine, fântâni arteziene. Ei au introdus în întreg imperiul acea așa-numită „civilizație acvatică, de plăcere", dar cu valențe certe și în educația corporală, igienică și sanitară a cetățenilor.
În băile publice romane dispăreau diferențele sociale. Un cetățean de rând putea sta alături de un senator sau de un general roman. Băile publice erau un element al civilizației, dar și al democratizării vieții sociale. În giganticele „terme ale lui Caracalla" din Roma, puteau face baie 1.400 de persoane în același timp, iar intrarea era liberă. Încă și în ziua de azi, celebra „Fontana di Trevi" din Roma este alimentată de un apeduct subteran, aflat la 20 de metri sub orașul „celor șapte coline", perfect funcțional și după 2.000 de ani (…) Apa termominerală era, în credința romanilor, un dar ceresc, iar puterile ei tămăduitoare erau favoruri ale zeilor acordate unor muritori de rând. A trebuit să treacă multă vreme pentru ca oamenii să-și dea seama că efectele benefice ale acestor ape erau datorate nu unor forțe divine, ci compoziției lor chimice și fizice. Dar legendele țesute în jurul acestor ape au rămas intacte și, uneori, ne mai încântă și azi. O altă invenție romană este „vana de tratament individual", din lemn, executată manual, prin scobirea unui trunchi de copac, adesea din salcie (salicilatul secretat de această specie arboricolă este o substanță antiinflamatoare, excelentă în bolile reumatice). Până în urmă cu două decenii, în parcul stațiunii balneare de la Sângeorgiu de Mureș exista încă o astfel de vană din lemn.
Transilvania „plutește pe o mare de apă minerală"!
Bogăția în ape minerale a Transilvaniei este de neînchipuit - un simplu calcul teoretic ne arată că Transilvani este singura regiune de pe glob în care fiecare din cele aproape 6 milioane de locuitori ai săi pot consuma, gratuit, un litru de apă minerală, cu condiția ca ei să se poată deplasa până la sursă! Așa cum unele țări ale lumii „plutesc pe o mare de petrol" (resursă epuizabilă, la un moment dat), Transilvania „plutește pe o mare de apă minerală". Diferența dintre aceste două „mări", cea de petrol și cea de apă minerală este că cea de a doua este, practic, inepuizabilă!
În 1991 am făcut prima mea vizită la Bilbor, iar în 2003, după 12 ani, pe cea de a doua. În acest interval, din izvorul „principal" de aici s-au scurs în pârâul „format" tot de el, câteva miliarde de litri de apă minerală! Apa acestui izvor e de fapt un torent mineral ce se ridică în prezent la câțiva metri înălțime. Ea e folosită doar de trecătorii însetați. Acest izvor e doar unul din cele 1.200 de izvoare existente în județul Harghita și doar unul din cele peste 2.000 de izvoare din întreaga Transilvanie!
Mai greu de găsit e… apa dulce!
O cartografiere a tuturor resurselor hidrominerale ale arcului interior al Carpaților nu a fost încă întreprinsă de nimeni. Nici n-ar fi posibil. De ce? Numărul acestora este mult prea mare, iar uneori, unele își schimbă „sediul", dispar dintr-un loc și apar în altul. În împrejurimile localității Bixad din județul Covasna, spre exemplu, există nu mai puțin de 36 de izvoare cu apă minerală; în zona localităților Filia-Doboșeni-Vârghiș-Belin sunt vreo 40, iar în împrejurimile orașului Covasna sunt nenumărate! Pe valea Someșului sau a Ilvei, în județul Bistrița-Năsăud, o mulțime de fântâni din gospodăriile sătenilor conțin apă minerală. Mai greu de găsit e…apa dulce! La Sânmihaiu-German, localitate din vestul Transilvaniei, apa termominerală țâșnește la suprafața pământului cu o forță extraordinară. Ea se ridică într-o coloană arteziană la 1,5 metri, are un debit de 8 litri pe secundă și o temperatură de aproape 70 de grade Celsius.
„Comori" strivite de ignoranță și nepăsare…
Transilvania posedă cel mai mare potențial balnear din lume! Oferta sa în ape minerale depășește capacitatea omului de a o stoca sau de a o îmbutelia. Orice izvor mineral ce poate fi acumulat poate constitui debutul unei afaceri și o sursă de sănătate pentru cei aflați în suferință. Într-un week-end „de clacă", spre exemplu, se poate amenaja, din lemn sau din piatră, o piscină estivală. În alt week-end, un pavilion balnear. A săpa un bazin de pământ în vecinătatea unui izvor mineral și a-l tapeta cu scânduri de lemn sau cu pietre de râu nu e chiar atât de greu! Aceste lucruri s-au și produs în Transilvania, acolo unde oamenii și-au dat seama de valoarea apelor minerale, dar, în și mai multe locuri, nu s-a întâmplat nimic, încă! Există prea multe instalații sau stabilimente balneare închise, deteriorate sau care au dispărut. La intrarea lor s-a pus lacătul greu al uitării. Uneori, deasupra lor s-a arat cu plugul, au apărut terenuri de sport sau pășuni, altele au fost invadate de mlaștini, de plante acvatice sau, literalmente, „înghițite" de păduri. Strivite de indiferența și ignoranța omului, iar natura nu iartă, ea își urmează cursul ei firesc, ștergând de pe fața pământului, în câteva decenii, o muncă, poate, de secole…
Mai bine de 300 de localități cu potențial balnear împânzesc interiorul arcului Carpaților! Unele au apărut dintr-un capriciu al naturii, altele au fost zămislite de mâna și mintea omului. Mai toate marile orașe ale Transilvaniei au câte unul sau două astfel de locuri tămăduitoare. A avea „la picioarele tale" unul sau mai multe izvoare sau lacuri minerale este o bucurie, dar și o mare răspundere. Fructele giganticului arbore mineral subteran pot fi culese sau nu!
(Din vol. Transilvania, un El Dorado balnear? - autor dr. CĂLIN I. DORGO, medic specialist de belneofizioterapie și medicina culturii fizice, Editura „ansid", Târgu-Mureș, 2003)
Foto:
Sus: Lac sărat lângă Turda
Nuferi termali
Risipă
Jos: Piscina mezotermală de la Sălard
Izvorul principal din Bilbor
Câmpia de sare de la Turda
