SARMIZEGETUSA
Mute altare, cioplite-n andezit,
îmi străjuiesc legendele străbune.
Umbre-n procesiuni par să se-adune,
trecând pădurile fără sfârșit.
Discuri perfecte-n șiruri paralele
și cercuri largi de geometrii solare
chemând magia unor nopți barbare
în calcarul mormintelor rebele.
Zamolxis ne privește peste veac,
din fiecare loc și fiecare rună.
Deasupra Sarmizegetusei, când energiile se-adună,
n-ai cum să nu te simți urmaș de dac!
Mihaela Rașcu
Există locuri în România pe care le vizitezi întâi cu sufletul și abia mai apoi cu toate celelalte simțuri. Un astfel de loc este Sarmizegetusa. Până ce pașii mei au ajuns să mă poarte prin Țara Hațegului, am avut ferma convingere că Sarmizegetusa Regia și Sarmizegetusa Ulpia Traiana sunt alăturate, asemănătoare și având aceeași poveste de spus. Nimic mai fals, afirm acum după ce am trăit experiența vizitării ambelor.
Ca să ajungi la Sarmizegetusa Regia, traversezi o pădure mută în care se afundă drumul pe alocuri cu caracteristici de drum forestier. Simți clar că este un loc ascuns, că este un loc ales cu grijă, că este un loc de o sacralitate de necontestat. Spun unii că lespezile de andezit înșirate într-o geometrie cu înțelesuri ascunse, mustesc de energii puternice pe care dacii le știau folosi. Contemporanii noștri susțin că sub vestigiile dacilor sunt zăcăminte radioactive care fac ca în jurul ruinelor să nu miște nicio vietate. Lipsa păsărilor, insectelor și a altor necuvântătoare, fac într-adevăr ca totul să pară încremenit. Pășești pe lespezile de piatră îngropate în pământ spre limbile înierbate dintre formațiunile calcaroase și ai impresia profundă că ești privit de cineva, de undeva din neant, poate chiar de Zamolxis. Privești altarul de formă solară și îți pare că șanțurile înguste și adânci așteaptă însetate jertfa întârziată pentru a se umple cu rubiniul sângelui cu miros de metal și nimic nu ți se pare nefiresc sau barbar, căci în trupul tău prinde a clocoti sămânța de dac, care înțelege ceea ce timpul nu a putut șterge din zestrea ta genetică. Te răcorești cu apa ce bolborosește molcom din Izvorul Dacilor, dar nu îndeajuns cât să uiți prin ce trădare această neprețuită sursă de apă a fost oprită de romani ca să poată cuceri cetatea. Îți vine să te întinzi cu urechea la pământ, convins că vei auzi pașii moșilor tăi, călcând apăsat în procesiunile unor vremuri care cer zguduitor de adânc aducerea aminte.
Ca să ajungi la Sarmizegetusa Ulpia Traiana, nu este necesar decât să urmezi șoseaua Hațegului. Pe drum drept, pe drum lin și în văzul lumii, așa cum umbla și armata romană în vremurile ei de glorie. Colonia poartă urmele stilului de viață roman, de la prima până la ultima piatră, de la arena și școala de gladiatori și până la coloanele consiliului, de la scrijeliturile pe lespezi și până la inscripțiile întregi păstrate în blocurile masive de piatră. Ți se pare că auzi glasurile celor prezenți în tribunele arenei la spectacolele de lupte și chiar te aștepți ca umbrele albe ale unor romani respectabili să se strecoare dintr-un loc în altul în graba de a nu pierde niciun moment de răsfăț. Peste drum, muzeul coloniei îți oferă un periplu prin stilul de viață al timpurilor de sub dominația romană. Copiii sunt teribil de impresionați de uniformele legiunilor romane, de măștile aurite cu care își acopereau fețele soldații când se întorceau victorioși, de tăblițele pe care scriau copiii la școală și de ustensilele folosite în gospodării. Adulții rătăcesc cu gândul la băile romane îmbrăcate în mozaicuri întortocheate, la lichidul care umplea amforele burtoase și care, mai mult ca sigur, curgea din belșug pe mesele întinse, și la podoabele sofisticate care înfrumusețau veșmintele acelor timpuri.
Încărcat cu pliante care prezintă într-o grafică de excepție locuri, timpuri și fapte, poposești la o plăcintă cu brânză și mărar specifică Țării Hațegului, înainte de a porni spre casă încărcat sufletește cât să îți ajungă pentru mult timp de acum înainte, cu mândria de a ști că moșii tăi au făcut parte din cele mai vrednice popoare ale lumii.
