Între virtuțile morale care privesc raporturile noastre față de semeni și față de noi înșine se numără și virtutea smereniei. Virtutea smereniei e puțin cunoscută de creștini și mai puțin practicată. Cu toate acestea, ea e una dintre virtuțile fundamentale ale vieții și trăirii creștinești, fiindcă fără de ea creștinismul e mai mult cu numele, nu e un creștinism adevărat. Putem zice că virtutea smereniei e acea însușire care, făcându-ne să ne cunoaștem pe noi înșine, ne determină să ne cunoaștem după adevărata noastră valoare. Ea are o îndoită temelie: adevărul, care ne mână să ne cunoaștem așa cum suntem în realitate și dreptatea care ne îndeamnă să ne considerăm, să ne socotim în conformitate cu această cunoaștere.
Smerenia e o virtute cerească și sfântă, ea e la temelia tuturor celorlalte virtuți și izvorul oricărui har ceresc. Ea stă la temelia edificiului vieții noastre spirituale. Fericitul Augustin zice că dacă vrei să fii mare și să-ți înalți un edificiu măreț de virtuți, cugetă mai întâi ca să-ți faci o temelie solidă pentru acest edificiu prin virtutea smereniei. Smerenia e păzitoarea și temelia tuturor virtuților, fiindcă cu ea toate virtuțile devin mai adânci și mai desăvârșite. Credința care are la temelia ei virtutea smereniei e o credință mai hotărâtă, mai pregătită, mai luminată. Nădejdea trebuie să aibă și ea, ca temelie, smerenia care ne arată că toate bunurile cerești pe care le nădăjduim sunt mai presus de puterile noastre și că fără ajutorul cel atotputernic al harului ceresc nu le putem câștiga. Răbdarea nu se poate împlini numai atunci când știm să primim umilințele de tot felul și să le suportăm. Cu smerenia vom avea toate celelalte virtuți, fără ea, chiar dacă le vom avea pe toate, nu vom avea niciuna.
Mântuitorul, spre a ne face să înțelegem bine că această virtute e cea mai prețioasă și cea mai frumoasă dintre toate virtuțile, începe “Fericirile" cu smerenia când zice: ,,Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor" (Matei 5,3). Fericitul Augustin zice că “cei săraci cu duhul" sunt cei smeriți. Smerenia e o virtute iubită de Mântuitorul, prin care vrea să fie imitat de cei care vor să-L urmeze, când zice: “Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre" (Matei 11,29).
Mântuitorul, tot despre smerenie vorbește când zice: “Dar între voi să nu fie astfel: ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai mic, și căpetenia ca acela care slujește" (Luca 22,26). Smerenia e adevăr, de aceea a zis Domnul că dacă vom ști deosebi ceea ce e de valoare de ceea ce e josnic, adică ceea ce e a lui Dumnezeu de ceea ce e al nostru, vom fi asemenea gurii Sale, care nu zice decât adevărul: “Dacă tu vei osebi lucrul de preț de cel fără de preț, vei fi ca gura mea..." (Ieremia 15,19).
Noblețea, bogățiile pe care le avem, talentul cu care suntem înzestrați, iscusința și toate celelalte daruri ale naturii ne sunt o haină care acoperă trupul unui cerșetor, fiindcă Sf. Pavel în epistola I către Corinteni ne zice fiecăruia dintre noi: ,,Și ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te fălești, ca și cum nu l-ai fi primit?" (4,7). Ce avem noi care să nu fie darul lui Dumnezeu pe care ni-l poate lua atunci când voiește?
Smeritul nu se încrede în puterile lui proprii având mereu în minte și-n inimă cuvintele Psalmistului: “De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzește" (Ps. 126,1). E smerit acela care face și ceea ce e respingător, ceea ce alții nu vor să facă. Omul smerit e bucuros atunci când alții îi cunosc defectele și lipsurile și nu se supără dacă unii îl întrec fie prin bogăția lor, fie prin iscusința lor, sau chiar prin virtutea lor. Un sfânt era atât de mult pătruns de virtutea aceasta a smereniei încât, când intra într-un oraș, se punea în genunchi și ruga pe Dumnezeu să nu pedepsească orașul din cauza păcatelor lui. E smerit acela care ascultă de părinții și de mai marii lui, pildă având pe Mântuitorul care s-a făcut ascultător până la moartea crucii. Viața e o luptă pe care trebuie s-o câștigăm. E smerit acela care acceptă și primește cu bucurie sfaturile și îndrumările altora și le urmează în lucrarea lui, e smerit acela care iubește cu o adevărată iubire pe cei mai jos decât el sau pe cei care îi sunt supuși. Nu e oare adevărat că un pic de smerenie dacă am avea fiecare în sufletele noastre am face viața mai frumoasă, iar viața familială mai dulce și mai plăcută?
Am arătat că Mântuitorul ne învață de la El să fim blânzi și smeriți cu inima. Omul smerit cunoaște pe Dumnezeu ca ziditor și răscumpărător al său, ca părinte de la care a primit tot binele, multe și mari daruri, chiar și atunci când nu le-a meritat. Recunoaște că abătându-se de pe calea dreptății a alunecat în multe păcate și fărădelegi. Recunoaște că ar fi vrednic de pedepse, dar bunătatea lui Dumnezeu l-a chemat la pocăință. De aceea se silește să răspundă acestei chemări, se smerește cu cât știe că a păcătuit mai mult. Smerenia e drumul cel drept și sigur pe care dacă vei umbla nu vei greși. Cel smerit se bucură de pacea inimii care e binele cel mai mare pe care îl poate avea omul pe pământ. Din smerenie izvorăște pacea, bucuria și fericirea. Cel smerit va avea pururea înaintea ochilor cuvintele Sf. Pavel din epistola a II-a către Corinteni: “ ... mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos" (12, 9).
Smerenia a fost și este trăsătura de căpetenie în viața ortodoxă. Toate virtuțile sunt în atenția oamenilor duhovnicești, dar cea care i-a preocupat cel mai mult pe toți, fără excepție, a fost întotdeauna smerenia. Aceasta e virtutea sfinților. E dovada bunei așezări sufletești. E semnul celei mai înalte lucidități. E cântarul înțelepciunii. Rezultă, așadar, din cele prezentate aici că smerenia rămâne o virtute de căpătâi în viața fiecărui creștin și este o virtute esențială în ansamblul întregii vieți religioase.
