Mai ales după evenimentele din 10 august a.c., s-a discutat foarte mult, pro și contra, despre statutul diasporenilor români. Oficialii noștri, cei de la guvernare, șifonați oarecum de atitudinea lor, critică față de mersul treburilor în România, nu numai că i-au primit cu bătăi și gaze lacrimogene pe cei prezenți în Piața Victoriei, la acea dată, dar au creat în jurul lor o adevărată legendă, cum că ei ar fi pleava societății românești, care neavând răbdarea să stea “pe fundul lor” în țară, până ce aici lucrurile se vor așeza în așa fel, încât să curgă și pe la noi lapte și miere, au întins-o în străinătate, de buieci ce erau, asumându-și în acest fel riscurile inerente acestei aventuri.
Numai că asemuirea pur și simplu a condiției de plecat din țară cu cea de aventurier, nu pare deloc fericită. Pentru că, cel puțin, din românii plecați mai ales după anul 2000, care au tot așteptat ca minunea să se întâmple, n-au făcut acest pas riscant de buieci ce erau, ci datorită lipsei oricărei perspective în țară în privința viitorului lor și al familiei, amenințați de spectrul foamei și al deznădejdii sub toate aspectele. Așadar, când un tânăr sau o tânără, un om aflat în floarea vârstei s-a simțit marginalizat și trecut în categoria asistaților sociali, fără un loc de muncă și fără mijloace de subzistență, deci, fără nicio perspectivă, la el acasă, adică în țara lui, s-a văzut obligat de soartă să ia această înspăimântătoare, dar salvatoare decizie, calea străinătății. Un drum greu de prevăzut, plin de necunoscute și de riscuri enorme, care nu pot fi cuantificate, și nici anticipate, dar cărora ești obligat să le faci față, în limita resurselor fizice, psihice și morale. Un examen ce poate dura, o zi, o lună sau chiar luni și ani de zile, pe care, dacă nu clachezi, îl poți trece.
În acest mod se pun problemele existențiale ale celui care a pășit pe această cale, și simplul fapt că accepți, ca unică variantă acest destin este o virtute ce trebuie apreciată ca atare.
Evident că un parcurs prin hățișurile acestui necunoscut drum, viața concretă de acolo te obligă să-ți schimbi modul de a reacționa. Situație în care nu toți știu să dea răspunsurile cele mai bune. Unora le iese pasiența, din prima, găsindu-și un loc de muncă adecvat, altora mai greu, iar unora poate niciodată. De aceea, componența, după reușita personală a diasporenilor, este foarte variată. Unii sunt bine realizați, alții mai puțin, o parte din ei cad la acest examen al vieții, îngroșând rândurile marginalizaților, capabili de orice pentru a-și asigura subzistența. Dar, caracteristic, pentru toți aceștia este greul la care ei au fost supuși, înainte de a ieși la liman. De aceea, indiferent de starea în care ei au ajuns, pentru supliciul la care au fost supuși de vicisitudinile vieții, merită tot respectul.
Desigur, nu ne place atunci când auzim de faptele reprobabile ale unora din conaționalii noștri. Unii sau unele au plecat acolo cu scopul dinainte stabilit, de a-și asigura existența din furt, cerșit, prostituție. În același timp, mulți cetățeni onorabili de-ai noștri, care acasă n-ar fi făcut acest lucru pentru nimic în lume, s-au dedat la asemenea nenorocite îndeletniciri, din motive de supraviețuire. Întrebarea care se pune este dacă ei se fac vinovați de această decădere, sau țara-mamă, care în neputința ei i-a împins pe această cale? Așadar, pe diasporeni, cu buni, cu răi, ar trebui să ni-i asumăm și să-i considerăm ca parte a propriei noastre națiuni, de starea cărora suntem pe deplin responsabili.
Așa cum am mai spus, în diaspora noastră care este atât de numeroasă, cuprinzând 42 la sută dintre români, pe cale de a se extinde, avem mai multe straturi. Baza o formează cei plecați de multă vreme, care și-au făcut un rost, și s-au integrat definitiv în structurile națiunilor adoptive, dar care mai au conștiința românității. La aceștia se adaugă transfugii din perioada comunismului, și ei aflați într-un stadiu asemănător, după care urmează avalanșele de după evenimentele din decembrie 1989, și cea de după intrarea oficială a României în UE, din 2007. Aceste două eșaloane formează stratul cel greu (circa cinci milioane de români), și foarte mobil în căutare de identități, care fac presiuni asupra întregului edificiu piramidal al diasporei, mult mai mult legați de țara de obârșie, de unde și interesul accentuat pentru soarta ei. Dar tot din acest mediu, apar și cele mai mari probleme de coabitare cu țara adoptivă, pe motiv că aceasta n-a avut resursele necesare pentru a le pune pe masa existenței lor, tacâmurile meritate sau pretinse de ei. De aici și acele manifestări colaterale, ce frizează criminalitatea măruntă, dar sâcâitoare: de la cerșit la micile găinării, care au impact major asupra populației băștinașe. Acum zece ani, în plin centrul Barcelonei, la un stop important, o echipă de trei scuteriști au făcut o pană foarte discretă autoturismului pe care-l conduceam, cu scopul de a mă prinde apoi, obligându-mă să trag imediat pe dreapta. Solicitând ajutorul poliției, aceștia s-au antepronunțat. Autorii sunt, spuneau ei, sau români, sau marocani. Din “fericire” au fost marocani, care, la venirea acasă, m-au făcut să plătesc convorbiri la propriul celular de 22 de milioane de lei (azi 2.200 de lei). Cam așa stau lucrurile și cu celelalte aspecte. Românii sunt implicați peste tot, de unde și proasta reclamă.
Dar, iată că, tot românii îngroașă seria celor exploatați la sânge de către populația băștinașă, italienii aflându-se în topul celor mai cinici europeni. Ancheta jurnalistică a celebrei, de acum, Carmen Avram, de duminica trecută, de la Antena 3, privind drama unor românce exploatate la sânge, adică puse la lucru 24 de ore din 24 de ore și prost plătite, scoate în evidență marea tragedie a acestor ființe care, în final, sfârșesc la casa de nebuni, ajung să se sinucidă sau să fie omorâte, cu consecințe grave pentru viitorul familiilor rămase în țară. Și în acest caz ne întrebăm dacă guvernanții noștri din ultimele trei decenii, în speță, social-democrați care au dominat scena politică a țării (care n-au fost capabili să asigure întregii populații scăpate de dictatură, condițiile necesare traiului la ei acasă), n-ar trebui să-și asume vina pentru starea diasporei noastre, pentru imaginea ei ? Dar nu în termenii în care a fost primită pe 10 august a.c., Diasporă care, cu toate vârfurile ei, nu le prea stă la inimă europenilor, tocmai pentru implicarea unora dintre ei în tot felul de afaceri oneroase, stare de fapt care se răsfrânge și asupra celor mulți care își văd de treaba lor, dar care plătesc în fața localnicilor, a angajatorilor, pentru această neplăcută imagine de ansamblu creată de alții.
În vreme ce Ungaria are 10 milioane de cetățeni în interiorul țării și 5 milioane în diasporă, România are în afara țării, din totalul de 23 de milioane, 14 milioane, dintre care 5 milioane emigrați în ultimele trei decenii. Cu un așa efectiv suntem pe locul doi în Europa, după Polonia. La români, ponderea diasporei este de 42 la sută, iar la polonezi pare a fi mai mare. Oricum suntem prea împrăștiați. În vreme ce evreii se adună la casele lor, românii par a face pasul invers. De ce? Credem că fenomenul nu mai trebuie explicat, cauzele se cunosc. Dar una este să părăsești un teritoriu arid și alta să-ți iei lumea în cap tocmai din Grădina Maicii Domnului. Este o întrebare la care actuala Putere, care pare a-și fi pierdut complet uzul rațiunii, ar trebui să răspundă. Pentru că este inadmisibil să cunoști această realitate și să o ignori, concentrându-ți toată energia pentru scăparea liderului de rigorile justiției.
Dată fiind ponderea uneia și a alteia, cele două Românii, nu pot fi ignorate și nici nu trebuie pusă una contra alteia. Ele trebuie să graviteze una în jurul alteia, completându-se reciproc, sprijinindu-se una pe alta. Iar statul român, prin instituțiile sale, este obligat să ajute diaspora, să intervină în favoarea ei, să protejeze cetățeanul român, oriunde s-ar afla el. Pentru că, tocmai din lipsa acestor prestații, românii au ajuns în situația în care sunt. Mulți fără nicio protecție în fața nelegiuirilor și abuzurilor acelora care consideră că românii ar fi, și la ei acasă, cetățeni de rangul doi.
