Manuscrisul de jad - E în mine un sens - 35 de ani de la moartea scriitorului Romulus Guga -

Distribuie pe:

E în mine un sens, mărturisea poetul în Spital '66, din volumul “Bărci părăsite”. Sensul e judecarea unei lumi schimonosite, în destrămare, și judecarea omului “ce n-a învățat încă să trăiască”, așezându-se cu voluptate în imperiul maladiilor spiritului contemporan. Omul trăiește “după cum bate vântul” într-o lume complicată, inundată de boli ale spiritului, astfel că, prezice Naratorul din romanul “Adio, Arizona”, “spitalele viitorului nu se vor mai ocupa de bolile fizice ale oamenilor, ci vor fi niște spitale în care se vor trata caracterele și sentimentele.” Ideea apare și în piesa de teatru “Moartea Domnului Platfus”, scrisă în cheia dictonului “Dacă omul nu simte nimic, e nimic.”

Personajele romanului și ale piesei au boala platfușilor, cei îndepărtați de esențe, pendulând într-un somn bezmetic, în “avant-premiera morții”. Naratorul din Adio, Arizona, avertizând asupra pericolului bolilor spirituale, exprimă și vaga șansă de vindecare, dacă acestea vor însemna preocuparea celor care au timp și pentru viitor : “Am făcut asta în nădejdea că va veni o zi când aceste «boli», pe care le-am găsit eu în viețile oamenilor, vor putea fi vindecate. Uite, ți le înșirui și dumnitale în ordinea în care stau aliniate pe etajera mea pentru că, poate, într-o zi, îți vor folosi la ceva sau celor care au timp și pentru viitor: tăcerea, pasivitatea, lașitatea, delațiunea, iresponsabilitatea, carierismul, minciuna, bârfa, înscenarea etc., restul n-ai decât să-l cauți prin casele oamenilor unde, sunt sigur, pe etajere sunt conservate, cred, din aceeași speranță.”

Platfușii sunt ași ai dialogurilor anoste, expresii ale apatiei, siluete abulice în lâncezeala semiîntunericului cafenelei, casă de locuit în “Moartea Domnului Platfus”. Bill, Puc, Pasăre, Val, Camil, Hortensia, Marius și, mai presus, Anton Platfus sunt doar mimări ale omenescului: “Platfus este omul care nu știe de ce există și nici nu caută să afle. Pentru el viața nu va fi niciodată o problemă.” Platfușii reprezintă desenul unei lumi oloage, a deșeului. Personajul Nebuna se îngroapă într-un morman de pantofi stricați și desperecheați, după ce a îngenuncheat cu mâinile împreunate în fața acestor aluviuni. Stereotipia obositoare a gesturilor și caricaturizarea momentelor importante din viața omului (nunta Hortensiei se reduce la câteva replici de limbaj trivial) accentuează moartea spirituală, asemuită cu ciuperca atomică. Măcinările în gol ale platfușilor, în pustiul ratărilor vieții, sunt, în reflecțiile personajului Bach, expresii ale sufocării ființei ce ar trebui să nască semnale de alarmă: “În fond, trăim foarte puțin, ridicol de puțin, și nu ne-ar deranja inevitabilele dureri ale vieții, ci faptul că unii trăiesc morți printre noi, iar ăștia ne strică viața, pentru că ei nu se mai pot și nici nu mai vreau să se-nțeleagă.”

Prin sentențiozitatea personajului Bach, scriitorul aduce la rampă ideea refacerii lumii. Dacă lumea e o comedie stupidă și o îngrămădire de oameni “pe o banchiză”, unul în coastele celuilalt, lumea ar trebui refăcută. Dacă platfușii născuți din ticăloșie n-au vitalitate, lumii i se ia puterea vieții, dându-i-se în schimb amenințarea. Lumea nu poate fi refăcută fără ca ființa umană să înțeleagă nevoia ei de înălțare, de superioritate spiritual. Cum să cobor în teacă fără luptă?, sună un vers din poemul “Cuvinte”, de Romulus Guga. Iar în caietul-program al spectacolului cu piesa “Speranța nu moare în zori”, jucată în premieră absolută la 31 martie 1973, la Teatrul Național din Târgu-Mureș, Romulus Guga consemna: “Dumneavoastră, cei care v-ați așezat în această seară în sala acestui teatru, veți cunoaște un om care a vrut și vrea, prin faptele, prin sentimentele, prin inimile dumneavoastră fierbinți, să umble precum stelele pe cer, descriind acolo, în adâncul dumneavoastră neștiut, strălucirea și măreția despre care singuri vă sfiiți să vorbiți.”

Aș fi vrut să-i citesc lui Romulus Guga aceste note de lectură. M-ar fi bucurat, iar, exigența omului de înaltă cultură și sensibilitate; aceea pe care am simțit-o când m-a chemat la revista “Vatra” pentru colaborări, spunându-i criticului Dan Culcer să-mi publice un studiu despre George Călinescu; aceea pe care am descifrat-o într-un interviu realizat în foaierul Naționalului târgumureșean pentru emisiunea “Ora T “ a Televiziunii Române; acea exigență ce însemna respectul pentru adevăr din însemnările pe care le citea la Radio România Târgu-Mureș, pe vremea când eram reporter începător la această instituție; acea exigență mărturisită paginii scrise pe care am descoperit-o ca secretar literar la Naționalul din Târgu-Mureș, când din arhivă îi luam scenariile de poezie sau textul piesei Candelabrul, căci Romulus Guga a fost secretar literar la teatrul unde i s-au jucat în premieră absolută Speranța…, Noaptea cabotinilor, Amurgul burghez.

De exigența lui Romulus Guga am avea nevoie în zbaterea zilei, de ideea refacerii lumii din Moartea Domnului Platfus, de versurile din poemul Excursie în istorie, de chipul său sobru și cald, de cuvântul apăsat, rostit în public, de prietenia lui, de firescul cu care vorbea despre viață și moarte: “Cine mă va căuta pe urmă în cuvintele mele, / mă va auzi rătăcind printre stele.”

 

Lasă un comentariu