Cuvinte vechi, accente, semne diacritice și RONI (continuare)
Tot din ignoranță sau din dorința de a epata cu orice preț, unii contemporani schimbă cu de la sine putere maniera de pronunțare a multor nume vechi românești. Se știe că unele nume de familie provin, în toate limbile, din denumirile unor meserii sau unor ocupații. Astfel, din “morar” avem Moraru/ Morariu, din “fierar” - Fieraru/ Feraru/ Ferariu, din “trăistar” - Trăistaru/ Trăistariu, din “ușer” - Ușeru/ Ușeriu, din “funar” sau “funer” - Funaru/ Funariu sau Funeru/ Funeriu, din “piuar” - Piuaru/ Piuariu etc. La mai toate aceste nume există, pe lângă formele originare literare de Moraru, Feraru, Trăistaru, Ușeru, Piuaru etc. și variantele cu “i” - Morariu, Ferariu, Trăistariu, Ușeriu, Piuariu etc. - care provin din formele regionale la singular, cu i scurt final, precum morari, ferari, trăistari, ușeri, piuari etc. Prin urmare, cele două vocale finale “iu” (din Morariu, Ferariu etc.) formează un diftong și nu un hiat și se pronunță legate în manieră neaccentuată, accentul căzând și în aceste cuvinte pe penultima silabă, după regula specifică. De aceea, nu avem cum să zicem Moráru, dar Moraríu, Feráru, dar Feraríu, Trăistáru, dar Trăistaríu, Ușéru, dar Ușeríu etc., precum în numele care provin din grecește sau turcește, ca Vasilíu, Boiangíu sau Gheorghíu. În numele vechi românești, majoritatea de origine latină, accentul trebuie să cadă pe penultima silabă, indiferent dacă forma are adăugat sau nu un “i” scurt la final. Prin urmare, corect românește este ca Morariu, Ferariu, Trăistariu etc. să aibă accentul pe “a”, exact ca în formele lor primare de Moraru, Feraru, Trăistaru, Ușeru sau Funeru. Cum ar fi să zicem azi în loc de Ioan Molnar-Piuariu, cu accent pe “a”, Ioan Molnar-Piuaríu (cu accentul pe “i”)? Cum ar suna astfel numele primului medic oculist român? Mulți vor spune că accentul nu prea contează, ceea ce este complet fals. Nu este totuna să-i spunem cuiva “dă-te în lături” sau “dă-te în lătúri”. Pe de altă parte, accentuarea cuvintelor face parte din specificul fiecărei limbi. De exemplu, în maghiară, accentul cade, de regulă, pe prima silabă, în franceză cade, adesea, pe ultima, în românește pe penultima silabă. De asemenea, nu se pot transforma diftongii în hiatusuri și invers, după ureche. Unii intelectuali români, combinând maniera germană și franceză de pronunțare a expresiei latine et caetera, adică “și altele”, în loc să zică pe românește “et cetera” (cu accent pe primul “e”) spun “ețeterá” (cu accent pe “a”). Tot o chestiune de accent este și pronunțarea unor nume proprii de tipul Bogdan, Ștefan, cu accentul pus greșit pe prima silabă, în forma Bógdan sau Ștéfan, precum în limba maghiară. Sub influența aceleiași limbi, se spune adesea prin Transilvania iánuarie, fébruarie (cu accentul pe prima silabă), în loc de ianuárie, februárie, cu accentul românesc normal, pus pe penultima silabă. Ar fi bine ca învățătorii și profesorii să atragă atenția asupra acestor erori care pervertesc limba, să-i corecteze pe elevii lor și să-i învețe inclusiv valorile fonetice ale limbii noastre. (sursa - facebook.com/ioanaurel.pop/?locale=ro-RO)
