În a sa Istorie a literaturii române în secolul al XVIII-lea, N. Iorga socotește opera și personalitatea lui Petru Maior ca dominante în cadrul Școlii ardelene și aceasta, în special, prin semnificația ei ideologică. Ideile sale cu privire la originea poporului român, la originea latină a limbii noastre, ca descinzând din latina vulgară, nu din cea literară, cum susținuseră ceilalți ardeleni, înaintași ai săi, caracterul educativ al scrierilor sale, în general, toate acestea au dat o forță deosebită unei opere, care a avut ecou între contemporani și, mai mult poate, pentru posteritate. Nu numai pentru Școala ardeleană propriu-zisă și urmașii ei, ci și pentru cultura românească în genere.
Din lucrările lui Petru Maior, desprindem două direcții mai impor-tante ale gândirii și activității sale.
O primă direcție, exprimată chiar din tinerețe, privește atitudinea sa față de religie. El este, evident, un credincios și, în felul lui, un greco-catolic, dar în “Procanon” el se arată de la început adept al unei religii tolerante, așa cum fusese și Fénélon, de care probabil că s-a lăsat influențat și cu care împărtășește, se pare, și ideile despre educație.
O altă direcție este cea comună cu ceilalți adepți ai Școlii ardelene, angajați în dovedirea originii noastre latine. Petru Maior se deosebește însă în această privință de Samuel Micu și Gheorghe Șincai pentru faptul că, pe câtă vreme aceștia socotesc că limba română descinde din latina clasică, el se străduiește să demonstreze că aceasta descinde, din contră, din Latina vulgară. El merge atât de departe, pe această ipoteză, încât, considerând că latina vulgară este la originea celei clasice, conchide că și limba română poate fi socotită deci “mama limbii celei latinești”. De aceea, el invită pe lingviștii români a reconstitui această limbă. Este vorba, deci, de un “purism”, dar unul de esență populară.
Ambele direcții amintite aici au o puternică intenționalitate educativă și pot fi socotite, ca și scrierile celorlalți ardeleni, drept materie primă pentru conținutul instructiv-educativ al bisericii și școlii românești. Operele lor au fost folosite ca atare, dacă nu chiar de elevi, atunci de preoți și de învățători. Samuel Micu și Gheorghe Șincai au și scris dealtminteri în acest sens. Cât despre Petru Maior, lucrările lui au într-o mai mică măsură caracter de manual, dar din ele se desprinde, cum am și arătat, o concepție educativă. Didahiile și Propovedaniile lui erau accesibile și părinților și tineretului, iar Maior le va fi indicat și pentru ei, dar scrierile acestea se adresau în primul rând preoților și învățătorilor.
Putem vorbi totuși de o concepție pedagogică la Petru Maior și în ce constă ea? Fără a avea mari pretenții, mai ales pentru un început de perioadă, ca acela în care a trăit Petru Maior, noi răspundem că da.
E cazul, credem, să ne ocupăm de izvoarele concepției despre educație a lui Petru Maior. Unde-și are originea substanța gândirii sale pedagogice? Patru credem că sunt cu deosebire acestea: gândirea religioasă de nuanță iluministă; filozofia naturii, în sensul în care aceasta era înțeleasă, începând cu Renașterea; învățămintele, ca să nu zicem chiar filozofia istoriei și folclorul. În ce privește gândirea religioasă a lui Petru Maior ea este exprimată în poziția după care el scrie “Procanon” și care revelează o gândire polemică, de luptă împotriva dogmatismului catolic excesiv, împotriva supremației papale, nu fără oarecare iz protestant.
Episcopul Ioan Bob nu-l suspecta chiar fără niciun temei. Dealtfel, lucrul acesta se poate vedea și din preferințele lui pentru filozofia naturii (a dreptului natural). În biblioteca sa, atât cea modestă de la Reghin, cât și cea mai aleasă de la Buda, la loc de cinste figurează lucrări cu orientare raționalistă și de drept natural. În același sens, el a putut consulta la Viena, la Blaj și la Buda scrieri ale unor gânditori ca Erasmus, Hugo Grotius, Christian Wolf ș.a. El a și predat între altele la Blaj dreptul natural, mergând în această privință pe urmele înaintașului său Samuel Micu, de la care ne-a rămas o lucrare cu un astfel de conținut, intitulată “Legile firii” (1800). În ce privește învățămintele istoriei, spre deosebire de Gheorghe Șincai, la care ponderea și seriozitatea operei o formează argumentația erudită, cu multă insistență pe toate faptele cunoscute, la Petru Maior predomină grija pentru faptele mai importante, nodale, pentru evenimentele care au marcat o cotitură. Istoria pentru începutul romînilor în Dachiia este caracteristică din acest punct de vedere. În ce privește inspirația din folclorul românesc, lucrul acesta este evident în Didahii și ,,Propovedanii”, în care unele idei sunt exprimate în formă aforistică a proverbelor populare. Uneori apare impresia unor lecții de pedagogie folclorică, așa cum, de fapt, și-a și făurit poporul pedagogia sa de-a lungul veacurilor, cristalizându-și și verificându-și mereu propria experiență.
