- Vă rog să faceți ce știți, numai să nu se sinucidă!
Odată am surprins-o cu pastile de fenobarbital, gata, gata să le ia. Am putut intra la timp în camera ei să o împiedic să comită gestul nebunesc. Uitase descuiată ușa. Altă dată am zărit-o pe fereastră cum și-a scos din poșetă medicamentele. A trebuit să sparg ușa, să-i vâr degetele pe gât ca să elimine conținutul din stomac. De fapt, farmacista de la care îmi procur medicamentele mi-a atras atenția că fata mea a cumpărat în câteva rânduri, pe rețeta mea, somnifere. S-a alarmat pentru că a văzut-o agitată, încurcată, nenaturală, nesigură pe ce vrea și cu o mină vinovată. Farmacista știa că numai eu merg după medicamente atunci când am nevoie, iar când a întrebat-o de mine, a simțit scorneala din vorba ei.
Suntem disperați. Ne amenință cu sinuciderea și ne spune că indiferent cum îi zădărnicim tentativele, într-o zi tot o să-i reușească.
Mama fetei stătea pe scaun. Era o femeie trecută bine de cincizeci de ani. Avea o față obosită, ochii erau înecați în lacrimi și aveau cearcăne mari și adânci în jurul lor. Fața-i era palidă, buza de jos îi tremura ușor, iar vorba îi trăda disperarea. Tatăl stătea în picioare, lângă soție. Cu privirea în pământ, umil și speriat, își frământa continuu borul pălăriei. Fata, în picioare, rezemată de peretele de lângă ușă, privea aparent indiferentă spre fereastră ca și cum nu ar interesa-o ce se discută acolo, îmi ocolea privirea.
- De un an de zile, de când a venit de la serbarea aia nenorocită, organizată de elevii din clasa a 10-a, ne amenință că se sinucide. La început am crezut că este o glumă, dar amenințările se înmulțeau, deveneau din ce în ce mai categorice, până într-o zi când mi-a făcut ce mi-a făcut și am văzut că nu este o glumă.
S-a așternut o liniște destul de lungă. Într-un târziu am văzut că tata își ridică privirea întrebătoare către mine. Mama cu gura ușor întredeschisă, ca și când ar dori să-mi mai spună ceva, dar s-a oprit.
- Uite, ai aici un scaun lângă mine. Te rog să iei loc și să-mi spui liniștită, fără să te enervezi, motivele pentru care vrei să te sinucizi?
Ezitantă, cu capul în pământ, a făcut câțiva pași și s-a așezat nehotărâtă și de silă pe marginea scaunului, gata, gata să se răstoarne cu el. Atunci Radu a văzut bine mersul ei spastic, cu coapsele și genunchii lipiți și cu gambele ușor flectate.
- Ce rost are viața pentru mine? Învăț bine, fac tot ce-mi stă în putință să-mi mulțumesc părinții pentru grija ce mi-o poartă, mă străduiesc din răsputeri să realizez ceva, să fac numai bine, să gospodăresc. Sunt conștiincioasă, sunt serioasă și corectă și ce mai doriți? Sunt bolnavă, mai bine spus sunt infirmă. Știu că am acest defect din naștere, că picioarele nu mă vor ajuta niciodată, că am un mers dizgrațios și mai ales că nu mă voi vindeca cu niciun preț. Știu că nimeni nu mă vrea, în afară de părinții mei. În repetate rânduri am fost dată la o parte, nu am fost dorită nici de colege, nici de prietene, nici de profesori și nici de dirigintă. Din cauza aspectului nu sunt scoasă la tablă să spun lecția ca și colegele mele. Mie, profesorii îmi cereau să expun lecția stând în bancă. Eu nu eram chemată la diverse acțiuni pe care le iniția clasa sau școala. - Tu să nu vii - scurt, imperativ, tranșant. Știu dinainte ce mi se spune când se ivesc acțiuni noi - Tu să nu vii - scurt, fără comentarii.
Dar asta nu este deajuns. Mereu îmi pun întrebarea - cine și ce voi fi eu în viață? Paharul s-a umplut luna trecută, la serbarea urmată de dans pe care a organizat-o clasa noastră, la care au fost invitați colegi și colege de la alte licee. Chiar de la început, unul dintre băieți a venit la mine și m-a cerut la dans. Dacă era un rock, sigur că îl refuzam, dar era un tango lent și lălăit pe care eram sigură că-l pot dansa, și-am acceptat invitația. Când colegul a observat că mișcările picioarelor mele sunt limitate și spastice, mi-a strigat:
- Repară-ți picioarele, schiloado, și-apoi să dansezi cu mine!
(Va urma)
Dr. ONORIU I. COFARIU
