Demult, trăia într-un sat un împletitor de nuiele. Trudea cu tragere de inimă la meșteșugul său și trăia mulțumit alături de nevasta și de fiica sa.
Într-o zi, un înalt dregător care trecea călare, cu suita, prin acele locuri, văzu preafrumoasa fată umplându-și ulciorul cu apă. Și atât îi plăcu dregătorului chipul și purtarea fetei, încât se gândi s-o ia de soție. Trimise el, degrabă, pețitoare.
- Înaltul dregător vă face cinstea să o ceară pe fata voastră de soață, spuseră ele împletitorului de nuiele.
- Cinstea e mare, într-adevăr, iar despre dregător norodul vorbește numai de bine. Dar, înainte de a-mi da fata, vreau să știu dacă cel ce vrea să-mi fie ginere cunoaște vreo meserie și dacă la nevoie ar putea să-și câștige traiul așa ca mine.
- Ce gânduri ai, omule! se miră pețitoarele. El e dregătorul ținutului. Ce-i trebuie lui meserie? E om bogat.
- Eu nu zic că nu-i așa, numai că eu vreau ca ginerele meu să știe o meserie trudnică, cinstită.
Cum înaltul dregător dorea mult s-o ia pe fată de soție, se îmbrăcă în straie de om nevoiaș și colindă pe la fel de fel de meșteșugari. Până la urmă, tot împletitul de nuiele învăță și, în scurt timp, izbuti să devină el însuși meșter.
Aflând cum stau lucrurile cu cel ce voia a-i fi ginere, tatăl fetei își dădu încuviințarea și nunta se făcu.
Nu trecu mult și, prin intrigi, tânărul dregător pierdu bunăvoința domnitorului. El fu scos din înalta sa funcție și rămas fără avere, încercă să dobândească o altă funcție, dar nimeni nu îl asculta, de teamă să nu-și atragă mânia domnitorului. Atunci își aduse omul aminte că știe o meserie și se apucă să muncească alături de socrul său. Tânărul lăudă, în sinea sa, bunul simț și dreapta judecată a socrului. Muncind cinstit, el se bucură de cinstea tuturor celor din jurul său, și a trăit fericit până la adânci bătrâneți.
