EXCLUDEREA ROMÂNILOR TRANSILVĂNENI DE LA DECIZIA POLITICĂ A ȚĂRII LOR SE ÎNCHEIE LA ALBA IULIA ÎN 1918 (II)

O lumină s-a ivit meteoric la începutul secolului al XVII-lea pentru românii transilvăneni: apariția lui Mihai Viteazul la cârma Transilvaniei, dar marele domn unificator menține cele trei stări de la conducerea Dietei și din marile orașe, inclusiv Clujul, și nu mai are timp pentru a schimba din temelii ordinea medievală stabilită în principat, deși s-a gândit - dacă ar fi să-i dăm crezare cronicarului István Szamosközy (Zamosius) - să-i lichideze pe toți nobilii maghiari transilvăneni. La mijlocul aceluiași secol XVII se tipăresc codurile de legi Approbatae Constitutiones, în 1653, unde în titlul al VIII-lea se statuează explicit că “neamul valahilor nu a fost socotit în această țară, nici între stări, și nici între religii...”. Șerbia pentru români ia forme din ce în ce mai crunte. Un document din 1630, din Arhivele Clujene, spune, de exemplu, că nobilul Kekedi Zsigmond l-a legat de roata carului pe iobagul Toma Cocora din Valea Largă (comitatul Turda, azi jud. Mureș) și atât de tare l-a bătut, încât bietul țăran avea corpul “negru ca pământul” și, din această cauză a și murit. La sfârșitul secolului al XVII-lea, Imperiul Austriac preia stăpânirea Transilvaniei și - printr-o diplomă -, împăratul Leopold menține stările medievale ale principatului și românii sunt în continuare excluși de la decizia politică a țării lor, acum sub patronajul imperiului habsburgic. Această stare este zguduită pentru o clipă, la 1784, de Horia și de răsculații lui, priviți cu simpatie de o Europă uimită, care justifica lupta lor și adora Libertatea. Această luptă pentru libertate se întâmpla înaintea Revoluției Franceze de la 1789. Și Horia și oamenii lui cer ca “nobilime să nu mai fie”. A curs atunci mult sânge pentru Libertate, și românii nu au uitat aceste jertfe. Tot în secolul al XVIII-lea, românii mai încearcă o dată dobândirea dreptului de a accede la decizia politică a țării lor, de astă dată pașnic, petițional, la 1791, prin cunoscutul Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae, suplică/plângere înaintată împăratului Leopold al II-lea, de liderii intelectuali ai națiunii române din Transilvania: Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Șincai, Ioan Piuariu-Molnar, Iosif Meheși, Ioan Budai Deleanu, Ioan Para etc, în numele întregii națiunii române (Clerus, Nobilitas, Civicusque Status Universae Nationis in Transilvania Valachicae). Apar, așadar, liderii, intelectualii valoroși ai națiunii române, care nu mai sunt dispuși să tolereze o stare politică stabilită de secolele întunecate. Ei cer ca românii să intre ca națiune de drept în viața politică a țării lor, iar “numirile odioase și pline de ocară: tolerați, admiși, nesocotiți între stări, (...) întipărite fără drept și fără lege (pe fruntea națiunii române), acum să fie cu totul îndepărtate, revocate și desființate” iar “la alegerea slujbașilor și deputaților în Dietă ... să se procedeze în chip just, în număr proporțional cu această națiune” (D. Prodan). Revendicările erau clare. A fost însă nevoie, nu de alte petiții, ci de Revoluția Română de la 1848-1849, de ridicarea românilor pentru Libertate, pentru că revoluția ungară avea planuri și mai diabolice prin ramura ei reacționară: să dea drepturi sociale românilor cu condiția ca ei să renunțe la etnia lor. Mai mult chiar, a reînălțat pentru acest scop numeroase spânzurători, întocmai ca în Transilvania medievală, spre uimirea poporului român și a lumii civilizate. Au fost numeroase jertfe din partea românilor (inclusiv numeroși bătrâni, femei, copii nevinovați) pentru a opri acest plan diabolic. Mai mult, din cauza acestui terorism maghiar (sintagmă des folosită în epocă de români și de sași) au căzut și jertfe nevinovate și din partea maghiarilor, pentru că moții au aplicat, în câteva localități, din păcate, legea talionului, deoarece atrocitățile gardiștilor maghiari/secui au fost insuportabil de monstruoase. Barițiu a condamnat aplicarea de către români a legii talionului, dar a avertizat că nu trebuie să înfrunți un leu crezând că-i adormit. La adunările de la Blaj s-a strigat, într-adevăr, “Vrem să ne unim cu Țara!”. Unii cred că aceasta e o afirmație lansată propagandistic de istoriografia comunistă, dar sunt în Arhive documente clare în acest sens, în limba maghiară, redactate de oficiali comitaten și maghiari, în epocă.

(Va urma)

Lasă un comentariu