CULTURA, DUMNEZEU ȘI... OAMENII

„Oamenii sunt convertiți la Dumnezeu, nu pentru că cineva a putut să le dea explicații strălucite, ci pentru că au văzut în El, lumina, bucuria, profunzimea, seriozitatea și iubirea, care sunt singurele care dezvăluie prezența și puterea lui Dumnezeu în lume. Lumea aceasta, prin toate mijoacele sale de comunicare, ne îndeamnă: Fii fericit, ia-o domol, urmează calea cea mai simplă! Hristos spune în Evanghelie: Alege calea cea strâmtă, luptă și pătimește, pentru că aceasta este calea, singura fericire adevărată".

Alexander Schmemann (1921-1983), preot, profesor, scriitor, influent creștin ortodox. De la 1946-1951 a predat la Paris, iar apoi la New York. În învățăturile și scrierile sale a căutat să stabilească legăturile strânse dintre teologia creștină și liturghia creștină. Este originar din Estonia, dintr-o familie de ruși emigranți albi. Bunicul lui a fost senator al Consiliului de Stat, iar tatăl său un ofițer imperial. De mic, împreună cu familia se stabilesc în Franța unde este educat la școli rusești și franțuzești. În perioada 1940-1945, a devenit student la Universitatea din Paris, iar licența a avut ca temă: „Teocrația și Imperiul Roman de Răsărit". A fost hirotonit preot în anul 1946, după care devine profesor la Institutul Sf. Serghie, apoi la New York City. Aici va lua postul de decan, pe care-l va deține până la sfârșitul vieții. Pentru întrega sa carieră, primește mai multe onoruri și diplome care-l definesc ca un erudit al timpului.

***

„Lupta pentru cultură nu este altceva decât lupta pentru existența națională. Și precum caracterul național se manifestă în limbă, în modul de gândire și simțire, în datinile și moravurile, în tradițiunile și idealurile naționale, în poezie și industrie, în portul național, așa și cultura națională să îmbrățișeze întreaga viață națională, în toate manifestările ei".

Alexandru Mocioni (1841-1909), jurist și om politic, deputat în mai multe legislaturi în Camera Ungară a Parlamentului de la Budapesta, unde a intrat pentru prima dată la vârsta de 24 de ani. A propus și a sprijinit înființarea unui Partid Național al Românilor din Banat și Crișana, al cărui președinte a fost timp de patru luni, a militat pentru drepturile românilor din Banat și Transilvania. Familia sa macedo-română, a mocioniștilor, este originară din provincia Aspropotam a Tesaliei, numele ei inițial fiind, se pare, Muciu sau Muceană, Mocioni fiind forma românească. A oferit zeci de burse de studii pentru studenții români. Împreună cu membrii familiei sale a donat 60.000 de coroane pentru clădirea Catedralei Ortodoxe din Sibiu, 24.000 de coroane pentru conducerea Muzeului Astra din Sibiu, 12.000 de coroane pentru înființarea liceului din Brad și a susținut Ateneul Român Național din Timișoara. Drept recunoștință, în anul 2009 i s-a reamplasat bustul său în Parcul Central din Timișoara.

***

„Dumnezeu îi iubește și îi cinstește pe aceia care se feresc de cele oprite. Ce folos ca trupul să fie deșert (gol) de bucate, iar sufletul a-l umplea de păcate? Ce folos a fi galbeni și ofiliți de post, iar de pizmă și ură să fim aprinși? Ce folos este a nu bea vin și a fi beți de veninul mâniei? Ce folos este a nu mânca cineva carne și cu hulele a rupe carnea fraților noștri? Ce folos este a ne opri de cele ce uneori sunt slobode și a face ce nu sunt niciodată slobode?"

Antim Ivireanul (1650-1716), autor, tipograf, gravor, teolog, episcop și mitropolit român de origine georgiană. Mitropolit de București, autor a unei celebre Didahii, ce reprezintă o colecție de predici folosite la marile sărbători de peste an. Personalitate culturală remarcabilă a literaturii române vechi. A fost cel care a înființat prima bibliotecă publică în Bucureștiul sec. al XVIII-lea. Luat de tânăr în robie la turci a fost dus la Constantinopol, iar ulterior eliberat și trăiește la curtea Patriarhiei Ecumenice, unde a învățat sculptura în lemn, caligrafia, pictura, broderia, precum și limbile greacă, arabă și turcă, probabil, tot acum a fost călugărit sub numele Antim și hirotonit ieromonah. Fiind un apărător energic al drepturilor Bisericii Ortodoxe și al poporului român, în 1716, la cererea domnitorului Nicolae Mavrocordat, a fost înlăturat din Scaun, caterisit și condamnat în exil la Mănăstirea „Sfânta Ecaterina" din Muntele Sinai. În drum spre exil a fost ucis de turci și trupul a fost aruncat în râul Marișa, dincolo de Adrianopol. A fost canonizat în anul 1992 de BOR și prăznuit în fiecare an, la 27 septembrie.

***

P.S. „Eu (Dumnezeu) nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa și să fie viu" (Iezechil 33, 11).

„CUGETĂRI" vol. XII

Lasă un comentariu