PRIETENIA AFECTUOASĂ DINTRE CULTURĂ ȘI SUFLET - UN FLORILEGIU CRITIC AL FENOMENULUI CULTURAL DIN INIMA ARDEALULUI (II) LAZĂR LĂDARIU, “PLĂCUTA ZĂBAVĂ”, EDITURA NICO, TÂRGU-MUREȘ, 2010

PIERDERI IREPARABILE

Am început prima zi a anului cu o pierdere dureroasă: scriitorul Lazăr Lădariu din Târgu Mureș a trecut la cele veșnice în dimineața aceasta.

E de prisos să spun că regret nespus.

Și fiindcă făcea parte din falanga de aur a scriitorilor mureșeni - despre care am scris câteva cărți, fiind un nume de marcă în literatura română și, în plus, un prieten admirabil, în câteva rânduri am scris despre cărțile domniei sale, socotesc că ar fi potrivit să-l aduc în atenția cititorilor.

Dumnezeu să-i facă parte cu drepții.

 

 

Un portret nostalgic îi face Lazăr Lădariu, la împlinirea unui deceniu de la nemurire, poetului și actorului Vladimir Vâsoțki: care, “cu puterea talentului și a personalității, întotdeauna doar el, singularul, Vladimir Vâsoțki, ridica “măruntul zilei” la locul suferinței și al luminii. Într-o viață agitată până la saturație (“Eu călăresc, dar călăresc altfel/ Pe pietre, prin băltoace și prin rouă...”), însinguratul actor de la Teatrul “Taganka” din Moscova (memorabile rămân rolurile lui Hamlet, Hlopușca - din “Pugaciov”- și Lopahin - din “Livada cu vișini”), adesea jertfă a propriului succes - popularitatea -, a dovedit, începând cu spectacolele publice ale anului 1965, într-o existență frângându-se prea timpuriu - Moscova își lua rămas bun de la el când nu împlinea 42 de ani, la 28 iulie 1980! Că, prin tumbele și grimasele sorții, poezia poate deveni acel dorit antrenament al sufletului într-o perpetuă actualitate.

Prin acel “Patru pătrimi din drum”, poetul, actorul și cântărețul Vâsoțki poate, îndrăznesc să spun, sta alături de Evtușenko, Voznesenski, Ahmadulina, Okudjava...

“O asemenea viață - exclama cineva - nu poate fi «scurtă»!”

Pentru că viața poeților e veșnică. Iată cum, cu sentimentul acut al premoniției, Vâsoțki anticipa spectacolul “fără bis” - moartea: “Vâsoțki a obosit - l-ați rugat, a cântat. Vă mulțumesc pentru răbdare... Toate cele bune...Eu am plecat să mă schimb”.

Și cum să nu fie consemnat un eveniment ca acela din “Casa Mare” în care s-a sărbătorit Poezia și “lacrimile ei gemene”? Lazăr Lădariu amintește aceste sărbători sufletești, făcând ca bucuriile spirituale să se prefacă în rouă, alunecând pe obraji, fie și sub forma lacrimilor gemene, acum, trei la număr, dacă-l punem la socoteală și pe preaiubitul frate Grigore Vieru:

“Numai din zările noastre creștine, zurgălău rostogolit - lacrimă cu rezonanță de vioară și clopot pentru întreaga Românie” - a răsunat acea “Scrisoare din Basarabia” lui Grigore Vieru: “Din Basarabia vă scriu,/ Dulci frați de dincolo de Prut,/ Vă scriu cum pot/ Și prea târziu,/ Mi-e dor de voi și vă sărut...”. Duplexul Chișinău-București (sau invers), din trecuta sâmbătă după-amiază, a fost o plăcută și fericită sărbătoare a românilor de pretutindeni, a tuturor celor adunați și odrăsliți sub harul graiului nostru. Momentul unic al unirii celor două lacrimi gemene a deschis larg ușa pentru ca cinstiții oaspeți, după al nostru obicei, să ne adune în Casa Mare a poeziei. Pentru că “nu există patrie mică sau mare”!, acei oameni, frații aceleiași mame, care la 4 mai s-au aruncat în apa Prutului, pentru a încinge, chiar în mijlocul lui, hora simbolică, semn că poți fi stăpân pe vecia ta, erau convinși că, dincolo de plai, doină și datină, aveam arma noastră secretă de luptă: limba română. Iar podul de flori s-a mutat de la Prut peste tot! Am pășit în Casa Mare din Pererita, singurul sat în care poetul vede “spice cu vârful în jos”, adică - mâinile mamei, să-i mai ascult o dată glasul: “Casă văduvă și tristă/ De pe margine de Prut”. Același grai, aceleași gânduri și un adevăr istoric - afirma cineva - au format cea mai puternică structură din lume: triunghiul. Străinul hain a uitat, oare, cu totul că cetățile lui Ștefan n-au fost durate pe Prut, ci pe Nistru, la margine de țară, că Tricolorul nostru comun nu-i al Republicii Ciad, și chiar dacă “pruncii noștri latini au crescut printre mesteceni străini”, chiar dacă lacrima a fost “dusă-n ocnă la Sibir”, și, din “drobul mut”, “ocnașii scot și astăzi sare/ Și nu mai dau de fundul ei”, cel ce-și doarme somnul la Putna a mai câștigat o bătălie: de data aceasta, la apa de hotar vremelnic, izvorâtă din plânsul nostru.” Ce frumos și ce înălțător moment de aducere aminte, chiar și după două decenii!

Despre cel care spunea despre sine: “Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt” - cel ucis de “Pasărea cu clonț de rubin” la doar 21 de ani, Lazăr Lădariu, tot într-o noapte de 9 spre 10 decembrie, când Lașiș ar fi împlinit 55 de ani, a scris: “Sub semnul destinului, scurta lui fulgerare de diamant a lăsat ținuta de eretic a unui Villon sau Rimbaud, cântecul purității debutului de la 15 ani, clocotul nestăpânit, spontaneitatea maiakovskiană, originalitatea de fond a poeziei-instinct a “vieții și a morții” (“Seceta a ucis orice boare de vânt,/ Soarele s-a topit și a curs pe pâmânt” (...), “Ciuturile scot din fântână nămol” (Moartea căprioarei), ochiul de lup străpungându-te prin ghețurile “luptei cu inerția”. Și alți 7 ani scurși în uimire dureroasă, tot într-un decembrie, dar în 13, când poeții se adună să se roage: “Să ningă peste noi cu miei...” e momentul comemorării lui Nichita în 1990 când: “În biserici și catedrale de ninsori, după acel tainic tratat de geometrie a cuvintelor, s-au așezat, pe rând, starea sublimului, “ceasul de auzit” și “ochiul de micșorat timpul”, lumea aparte a obiectelor în relație directă cu universul, o anume viziune a sentimentelor, și râsu'-plânsu'“, și poezia, și jocul... “O amintire săpată în marmura memoriei ni-l aduce aproape pe Alexandr Soljenițân cu experiența lui cutremurătoare din acel “vagon al vieții și al morții”. Sub vocea tunătoare a puterii dictatoriale, când “și soarele se supune decretului”, un posibil Ivan Denisovici Suhov, retrăiam atunci, fiecare, acel realism crud al terorii staliniste, calvarul “muncilor de jos”, hidoșenia, acea alterare a personalității, a ființei umane, parazitarea sentimentelor, singurătatea individuală și colectivă, așezarea prețului omului sub semnul dubiului, frica paralizantă: “Cine limbă lungă are/ Zece ani taie la sare!”.

(va urma)

Lasă un comentariu