Și brusc, aterizăm în cotidian, în mijlocul unei amintiri, privind o fotografie mișcată: “Ce dureros tremurau mâinile tatălui meu / sub vântul lovindu-ne în față. / Cădeam în genunchi, / ne ridicam din genunchi / și iar porneam spre o nouă despărțire; / în fiecare buzunar tata punea câte o sămânță / și frunze amare simțeam sub picioarele noastre, / și frunzele miroseau a carne de armăsar, / și armăsarul a abator. // Ce furios ne scuipa vântul acela în față, // el, băutorul de noapte biruitor, / martor / între câmpul cu flori sălbatice / și drumul de cerneală minat. // Ce dureros tremurau mâinile tatălui meu, /ce furioși scuipam noi vântul în față. // Același câmp, / același vânt / fără tata. / La fel drumul prin visul nopții cu încetinitorul./ Cămașa lui asudată aleargă după mine, / În urma ei cad rar anii / de culoarea agrișelor congelate”. (Culegători prin câmp minat).
Ne urmărește chiar și cu ochii deschiși, “tăcerea țăranului cu degete noduroase rupând pâinea, / miez al zăpezii; / și femeia lui cu mâinile ațipite în poală, și întrebarea / din ochii plimbați prin tihna cinei înfiorând aerul. / Se coace porumbul.” (Tihnita cină).
Dar iată că cineva a îndrăznit mai mult și “A pătruns cu cele mai străine chei / în cămăruța mea. / Din perete în perete / se zbate cămașa lui argintie, / tremurată în scâncet; / sub frânghia teiului / în curte, ultima îngrijitoare povestește / despre casa pregătită cu pomi văruiți, / despre fotografiile mele de familie, / mereu pe scaunul dintre părinți, / zâmbind cu părul de o albă cânepiște. / La ore fixe, / hoțul caută locul / unde se afla oglinda. (Din depătare). Intruși? Prieteni? Poetul ne avertizează că nimic nu e ceea ce pare, că el însuși este: “Expulzat cu bucurie din Teritoriul Nimănui. / Unde-mi desenez eu cercurile, nisip nu există, / doar șarpele își leapădă pielea în pădurile bântuite / de înfometatul lup al singurătății; / în casa mea de sub pământ vizitatorul același / vine în fiecare seară, / privește la raftul cu cărți și pleacă; / de fiecare dată o carte / devine cenușă și calul pustiei / se aude nechezând / și toate întâmplările se adună / pentru a se mai scrie o carte / care se va preface și ea în cenușă; / între naștere și moarte / vizitatorul se întoarce în fiecare seară. / Șarpele doar își mai leapădă o piele în pădurea / existând în memoria dicționarului explicativ.” (Expulzat cu bucurie din Teritoriul Nimănui). Sentimentul predominant este singurătatea, mai bine zis, însingurarea, distanțarea, depărtarea, pierderea. Iar imaginea cea mai frecventă este aceea a unor fluturi. Toate acestea când “timpul, / carcera noastră, / inițiază în taină / discursuri despre fața nevăzută a ființei.” (Dinspre pierduții fluturi vine). În acest context, îl surprindem pe poet în următoarea ipostază: “În coridorul prea lung / aștept anotimpul mâncat de umbră / și, iată-mă, îngenuncheat / în fața neprevăzutului cu picioare retezate” (Dinspre pierduții fluturi vine).
1 ianuarie 2019
(va urma)
