Este foarte probabil ca în Biserica primară opiniile creștinilor vizavi de posibilitatea existenței icoanei să fi fost contradictorii, dar această situație s-ar fi putut datora confuziei ce guverna atitudinea credincioșilor creștini novici, aflați dintr-o dată în fața unei Legi Noi, care aruncă o nouă lumină asupra învățăturilor Vechiului Testament, al cărei înțeles încă nu l-au pătruns. O posibilă motivație a acestei confuzii primare s-ar datora absenței peisajului pictural și verbal adecvat. Greutatea cu care omul de atunci încerca să înțeleagă și să exprime realitatea transcendentă, condițiile istorice și social-religioase specifice timpului, alcătuiau un complex de probleme care puteau naște foarte ușor numeroase confuzii, chiar și în ceea ce privește cultul icoanei. Acesta este și motivul principal pentru care Biserica primară s-a adresat lumii, o lume nouă ce trebuia să se obișnuiască cu realitatea Întrupării, folosindu-se de simboluri creștine, al căror limbaj era mult mai accesibil credincioșilor decât imaginea directă, aceste simboluri religioase fiind socotite drept ,,hrană pentru dinții de lapte specifici copilăriei.''
Simbolurile religioase vorbesc de la sine despre sensul atribuit lor de și în Biserica primară: Reprezentarea Domnului Nostru sub chipul lui Orfeu cu lira în mână, înconjurat de animale; vița de vie, foarte des întâlnită în primele veacuri: ,,Eu sunt vița, voi mlădițele'' (Ioan 15,5); simbolul peștelui, foarte răspândit: ,,Urmați-Mă și vă voi face pescari de oameni'' (Marcu 17), sensul unic al acestui simbol fiind acoperit de literele ce alcătuiesc cuvântul Ichtus (Iesous Christos Theau Uios Soter = Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul. Aceste cuvinte reprezintă un scurt simbol de credință); simbolul mielului etc. Este foarte interesant și important de precizat faptul că, în timp ce Iisus Hristos era reprezentat prin simboluri, Fecioara Maria este zugrăvită direct în imagini, având ca teme iconografice Buna Vestire sau Nativitatea, dar și în chip rugător, ca mijlocitoare a noastră către Dumnezeu.
Din cele prezentate până aici putem deduce că arta iconografică exprimă, înainte de orice, învățătura Bisericii și corespunde textelor sfinte. Scopul ei nu era istoric, nu urmărea perpetuarea istoricității personajului reprezentat, ci păstrarea, apărarea și transmiterea nealterată a credinței creștine, a mesajului divin revelat. Imaginea sacră primară era simplă, arătând credinciosului esențialul și, reducând la minim detaliile, ridica la maxim expresivitatea. Pictorul conferea simplitate operei sale, gândindu-se și la cei neinițiați spiritual. Rămânând anonim, artistul trebuia să transmită urmașilor Tradiția, ,,renunțând la bucuria estetică în sine și să utilizeze - pentru a sugera lumea spirituală - toate semnele lumii văzute''. Simbolismul epocii de început a creștinismului nu se dovedește a fi, așadar, transmițătorul unor mesaje abstracte sau incoerente, ci se arată pătruns, până în adânc, de ,,mesajul unic și misterios al mântuirii.''
În pofida existenței în sânul Bisericii a anumitor exprimări ostile imaginilor, datorate în primul rând confuziei generate de ineditul transmiterii mesajului christic, Tradiția spulberă orice îndoială cu privire la temeiul și folosirea dintru început a icoanelor ca mijloc de cunoaștere și contemplare a lui Dumnezeu, de sfințire a vieții noastre și a lumii. Biserica afirmă existența imaginii autentice a lui Hristos ca datând încă de la începutul întemeierii sale. Chiar însuși Eusebiu de Cezareea avea cunoștință de existența imaginilor sfinților apostoli Petru și Pavel, precum și a lui Hristos, păstrate cu ajutorul culorilor pe tablouri. Putem aprecia astfel că învățăturile creștine au fost propovăduite încă de la început prin cuvânt și imagine.
Dacă simbolurile creștine din primele veacuri erau destinate unui număr mic de inițiați, odată cu debutul erei constan-tiniene și, ca urmare a Edictului de la Milan (313), cu creșterea numărului de convertiți, se renunță treptat la simboluri, curajul libertății de credință fiind exprimat direct de icoane, sub forma unor picturi monumentale ce reprezintă forma clasică a icoanei ortodoxe. Aceste imagini picturale sunt rezultatul acelui creștinism viu, în care dogma și viața se identifică.
Cultul icoanelor în Biserica Ortodoxă este o moștenire nescrisă, iar dacă s-ar încerca abandonarea acestei predanii nescrise s-ar păgubi Evanghelia, ceea ce ar însemna posibilitatea introducerii de inovații eretice și riscul de a pierde legătura cu Tradiția vremurilor vechi, apostolice.
Sfintele icoane au fost cinstite de la începutul apariției lor în Biserica creștină primară și-i reprezentau pe sfinți și pe Cel ce i-a sfințit, Hristos-Mântuitorul nostru. Cultul lor nu era adresat lemnului, pânzei sau culorilor, ci persoanelor imaginate de icoane, rostul lor fiind acela de a căuta să ne facă să-L simțim pe Dumnezeu cât mai apropiat de rugăciunile pe care le rostim înaintea lor. Sfântul Vasile cel Mare, insistând asupra rolului instructiv-educativ al icoanei, precizează că ,,privind la mucenic devii mucenic.''
Prin închinarea înaintea sfintelor icoane, credința, iubirea, pacea, nădejdea, evlavia, curajul, dreptatea își găseau loc în viața credincioșilor de odinioară, altfel neputându-se înțelege puterea și rezistența lor în fața ereziei iconoclaste. Acești oameni sufereau chinuri groaznice, dar preferau să moară cu icoanele în mână decât să le profaneze.
Puterea aceasta tainică a icoanei, născătoare de martiri, era adânc conștientizată de primii creștini, mai ales că, odată cu dezvoltarea artei iconografice, icoanele reprezentau și scene inspirate din viața celor persecutați, fapt ce le întărea și mai mult credința.
