AGRESIVITATEA RUSEASCĂ, EMANAȚIE A TESTAMENTULUI LUI PETRU CEL MARE

Exodul slavilor, din nord, din zona Kaliningradului, de la izvoarele Volgăi, spre centrul și sud-estul Europei, inclusiv zona balcanică, eveniment care a avut loc între secolele V și VII ale erei noastre s-a petrecut oarecum într-o relativă atmosferă de liniște. Istoria acelor vremuri n-a consemnat în acest proces migrator fenomene de genul năvălirii, hunilor, tătarilor și ungurilor. Slavii, de orice sorginte ar fi fost: de vest (polonezi, cehi, sloveni și slovaci), de nord-est (ucraineni), de est (ruși), balcanici (bulgari, sârbi, croați), au produs ceva “deranj” băștinașilor, prin faptul că preferau, ca loc de vatră, ținuturile joase și mănoase, împingându-i pe aceștia spre zonele muntoase, dar aspectele acestea s-au produs mai mult în surdina istoriei. Rămași secole de-a rândul în stare de latență, nici istoria n-a consemnat lucruri deosebite din viața lor.

Primii care ar fi ieșit la rampă ar fi fost cei din nord-est, care în anul 888 au înființat cel mai puternic stat al slavilor de răsărit, denumit Rusia Kieveană. Stat care, deși vecin cu noi, românii, n-a făcut mare vâlvă în decursul existenței sale, drept dovadă că sub presiunea dură a invaziei tătarilor, de la 1241, s-a și desființat, locul lui fiind luat de Cnezatul Moscovei (1263-1721), care treptat a devenit embrionul Imperiului Rus, mai ales prin vastele cuceriri din Siberia.

Dar și acesta a căpătat strălucire abia sub Petru cel Mare (1672-1725) și ulterior, iar fulminanta evoluție până în zilele noastre se datorează consecvenței cu care urmașii acestuia, din generație în generație, au aplicat “ad literam” prognozările și îndemnurile cuprinse în Testamentul elaborat, care constituie adevărata Biblie a rușilor, ce i-a călăuzit în mersul lor peste veacuri. Un fapt care demonstrează că, într-adevăr, înainte de a fi creștini ortodocși, rușii sunt ruși, lucru de altfel dovedit din plin în relațiile cu popoarele de aceeași religie (carul României fiind foarte evident), dar și al bulgarilor, sârbilor și grecilor. În cazul grecilor, să ne reamintim de situația tragică de după Al Doilea Război Mondial, când aici s-a iscat un adevărat război civil, între forțele interne care voiau la sovietici și cele care-i preferau pe occidentali. Conform planului de împărțire a influențelor de la Ialta, din 1945, Grecia era prevăzută cu un procent de 90 la sută pentru Occident, iar în momentul în care comuniștii erau pe cale să câștige războiul, Stalin i-a demobilizat sfătuindu-i “să stea în banca lor”. Așa s-a ajuns ca milioane de greci să ia calea refugiului, inclusiv în România. Conștienți de potențialul și de posibilitățile de care dispun, rușii sunt capabili să treacă chiar și peste cadavrele coreligionarilor lor, atunci când își urmăresc cu perseverență propriul interes testamentar.

Iată un nou pasaj din Testamentul marelui țar, foarte explicit pentru misiunea istorică conferită, prin acest legământ, rușilor, ca națiune și ca imperiu: “Emigrările oamenilor polari sunt ca fluxul Nilului, care, în toate epocile, îngrașă cu mâlul său țările slăbite ale Egiptului. Am găsit Rusia gârlă și o las râu; urmașii mei vor face din ea o mare întinsă, destinată a face roditoare Europa sărăcită, și undele ei se vor revărsa peste toate stăvilarele ca niște mâini slăbănoage ar putea să-i așeze în cale, și descendenții mei știu să-i dirijeze cursul; pentru aceea eu le las învățămintele următoare atențiunii și observațiilor lor statornice. Prima este de a întreține națiunea rusă într-o stare de război permanent, a ține soldatul rus în necontenit război, a nu-l lăsa să se repauzeze decât pentru îmbunătățirea finanțelor statului, a reforma armatele, a alege momente oportune pentru atac...”

O istorie a faptelor care au guvernat națiunea rusă, de-a lungul celor trei secole care s-au scurs de la elaborarea acestui document, demonstrează pe deplin acest lucru.

Este într-adevăr o minune că noi, românii, am reușit să supraviețuim, în acest ocean al slavilor, și în mod deosebit în fața acestui colos din răsărit. Ce-i drept, nu fără sacrificii, iar Basarabia și Bucovina sunt două exemple. În acest război al supraviețuirii, diplomații noștri, fie ei domnitori sau regi, ori politicieni, au știut să-și joace cărțile succesului, dar hotărâtoare au fost acțiunile întreprinse de ceilalți puternici ai vremii, fiecare cu interesele lor. Ne referim aici în vremurile apuse, la otomani și habsburgi, apoi în mod deosebit la francezi, care ne-au fost într-adevăr de un real sprijin, la 1812, 1859, cu Mica Unire, la cele două Conferințe de Pace de la Paris din 1919-1920, 1946-1947, dar și la americani și englezi. Dovadă că Occidentul a fost cu noi, și sperăm, e și acum, în condițiile în care știm să ne valorificăm oportunitățile.

Am considerat că odată cu aderarea noastră la UE și intrarea în NATO, noi, românii, vom scăpa de această spaimă pe care o avem în suflete, de sute de ani, cu privire la permanentul pericol rusesc. Observăm însă că lucrurile sunt departe de adevăr, așa cum a reieșit dintr-o recentă dezbatere televizată pe această temă, la care au participat generalul Constantin Degeratu, fost șef al Marelui Stat Major al Armatei, și Costin Georgescu, fost șef al Serviciului Român de Informații. Ei au atras atenția că situația de azi nu e cu nimic mai bună decât înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, pentru că amenințările la adresa independenței și integrității României, curg, iar protagoniștii sunt aceeași: rușii, în est, și ungurii, în vest. Aceștia au fost de părere că Baza americană de la Deveselu, constituie doar un pretext de șicane din partea rușilor, pentru că ea nu are nici pe departe eficiența pe care rușii o supralicitează. Acțiunile rușilor din ultima vreme: cucerirea Crimeii și invazia din Ucraina, războiul mediatic dus în zona țărilor baltice, Polonia și România, au scopul de a menține o permanentă stare de încordare și nesiguranță, fapt caracteristic unei țări puse tot timpul pe picior de agresiune, și ale cărei mișcări, în plan militar și geopolitic, sunt greu de decodificat. Atitudinea lor războinică constituie și o reacție disperată, în urma scoaterii unui important număr de țări din sfera lor de influență, cum e cazul Poloniei, Ucrainei, Țărilor Baltice și a României, încorporate până nu demult în spațiul sovietic, care, în afara scutului NATO, puteau fi oricând, din nou, bune de pradă. De aceea amenințările lor nu pot fi nici ignorate și nici trecute cu vederea, ci trebuie luate în seamă, fapt care preocupă mai puțin conducerea acestei țări: Parlamentul și Președinția României.

În cazul României, lucrurile se complică, conform punctului de vedere al celor doi strategi, pentru că noi avem de-a face și cu cel de-al doilea potențial agresor, care este Ungaria. Așa cum, plastic, se exprima generalul Degeratu, Ungaria constituie levierul prin care rușii acționează asupra noastră, și lucrul acesta se vede de la o poștă, prin curajul și obrăznicia liderilor acesteia de a se amesteca în treburile interne ale țării, sub cele mai diverse aspecte, inclusiv prin finanțarea organizațiilor revizioniste de pe teritoriul României și investiții masive în teritoriile populate majoritar de maghiari.

Concluzia care se desprinde este că, cu toate noile umbrele de care dispunem, UE și NATO, de spaima invaziilor n-am scăpat. Ele sunt posibile oricând, ceea ce ne duce la concluzia că România are nevoie de un al doilea cordon de siguranță, prin punerea în valoare a puterii și forței lăuntrice ale propriului popor, așa cum polonezii au decis să o facă, chemând sub arme și la instruire în acest sens, forțele apte ale națiunii lor. Pentru că oricâte asigurări vom avea din partea aliaților, nici unii din aceștia nu vor fi dispuși să-și dea viața pentru cauza libertății și integrității României, mai ales dacă agresorul va fi unul din familia UE, cum este cazul Ungariei.

 

Lasă un comentariu