Bătrânii... aceia de care ne împiedicăm pe străzi și prin autobuze, la care ne uităm urât atunci când sunt stângaci prin magazine, cărora le spunem fără pic de remușcare “boșorogi”. Nu le cunoaștem poveștile de viață, nu știm cât au pierdut și cât au suferit. Nu știm cât au trudit, cum au iubit și cât de nedreptățiți au fost în viața lor. Oare nu putem fi mai buni cu ei? nu-i putem respecta? Trebuie să ajungem la vârsta și la neputința lor pentru a-i înțelege? Oare atunci chiar îi vom înțelege? Mulți dintre ei sunt triști și singuri. Ca să nu mai luăm în calcul neputințele vârstei, bolile și durerile. Universul lor e limitat la icoana de la capătul patului și la puținele tabieturi zilnice. Trăiesc din amintiri și suferă de dor și din cauza visurilor neîmplinite. Unii își așteaptă sfârșitul, pentru că nu mai au nicio perspectivă. Nu au planuri și nu știu ce le aduce ziua de mâine. Tânjesc după o vorbă bună, după puțină căldură și considerație, după o îmbrățișare a unui copil, a unui nepoțel... ai încercat vreodată să vorbești cu un bătrânel? Ai încercat vreodată să-i oferi un ajutor? Un zâmbet, un “Bună ziua!”, o mână întinsă atunci când coboară din autobuz? Nu cred că nu te înduioșează mâinile lor fragile, îmbătrânite, pătate de timp. N-ar trebui să ne “împiedicăm” de bătrâni și nici să-i facem să se simtă nedoriți, inutili și neiubiți. Sunt sensibili și fragili ca niște copii. Devin neputincioși și uituci și au nevoie de atenție specială, de răbdare, de înțelegere și de iubire... În fiecare bătrân avem un bunic, o bunică, o istorie, o realizare de care azi noi ne bucurăm. Ei nu
s-au bucurat de confortul nostru, ei au sacrificat mai mult decât noi, au îndurat mai multe nedreptăți și neajunsuri. Au trăit în sărăcie, frig, foamete. Duc și acum destule lupte cu viața, cu bolile, cu singurătatea, cu neajunsurile. În fiecare zi își pierd din putere, din sănătate, din speranță. Trăiesc deja cu atât de puțin și au pierdut deja atât de mult... Să nu le mai răpim liniștea, să le oferim ca sprijin inimile noastre! Să nu le mai amplificăm și noi durerile și tristețea, prin purtarea noastră egoistă. Să le înțelegem neputința și dacă acum suntem mai puternici, să îi ajutăm. Le datorăm asta, chiar dacă sunt pentru noi niște străini, deoarece, dacă acum avem energia și entuziasmul tinereții, la vârsta lor vom vrea și noi, cu siguranță, să fim respectați și acceptați.
Sursa: Insomnii
