* Într-un oraș, exista un tablou celebru care reprezintă punerea lui Hristos în mormânt. Natura întreagă e în doliu, sfintele femei sunt cufundate în deznădejde, iar, “cei credincioși până la moarte”, îngroziți, completează nota întunecată și tragică a tabloului. Dar, alături de aceștia, se văd și cei ce au ajutat la punerea în rânduială a mormântului și care au dat jos crucile. După ce au terminat treaba, unii scot din legături merindea, alții se desculță de sandale și le scutură de nisip și de pietricele. Este imaginea a ceea ce se petrece în lume, pe când Iisus Se jertfește până la sfârșitul veacurilor. Arhiereul veșnic, de dincolo de catapeteasmă, zice: “Mă gândeam la tine, în agonia Mea; am vărsat multe picături de sânge pentru tine; Vrei ca Eu să-mi vărs mereu sângele fără ca tu să lăcrimezi?”. Trebuie să ne pese de dragostea Dumnezeului nostru, să ne lăsăm mereu impresionați de jertfa Sa iubitoare, de drama milei de pe colina Golgotei. Fericitul Augustin ne spune că “o singură lacrimă vărsată în amintirea patimilor Domnului Hristos valorează mai mult decât un pelerinaj la Ierusalim și decât un an de ajunare numai cu pâine și apă”. Privind la Rănile, Crucea și Mormântul rece al Crucificatului dumnezeiesc, simțim în acestea așteptarea lui Dumnezeu la un inevitabil răspuns, pe care sufletul nostru trebuie să îl dea iubirii Sale pătimitoare. Acest răspuns pune în joc veșnicia noastră. Fericit este acela care poate spune ca Sfântul Apostol Pavel: “Pentru mine, a trăi este Hristos” (Filipeni 1, 21).
***
* Dacă Hristos a suferit pentru ca să ne mântuiască, cu atât mai mult noi, ca următori ai lui Hristos, trebuie să avem suferințe pentru ca să ne mântuim. Nimeni nu se poate face părtaș al învierii lui Hristos dacă nu se face părtaș al patimilor și suferințelor Lui, încât să poată spune: “M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20). Fiecare om are crucea sa, sub care cade uneori în deznădejde. Dar dacă noi știm să ne legăm mica noastră suferință de suferința mântuitoare a lui Hristos, vom reuși să ne ducem crucea până la capăt și să ieșim biruitori. Sfântul Tihon Zadonski ne asigură: “Dumnezeu, care pune crucea pe umăr, ne și ajută să ducem crucea”. Crucea nu-i un fel de nenorocire, un fel de “soartă crudă”, un fel de “blestem”, cum susțin unii, ci este o măreață binecuvântare, o cale spre lumină, înviere și biruință. Pătimind cu Hristos ne vom bucura cu El în slava împărăției veșnice. Un bătrân evlavios a spus înaintea sfârșitului său: “O, cât de ușoare îmi par acum crucile pe care providența le-a pus pe umerii mei! Ele îmi arată calea spre împărăția fericirii și a slavei”.
***
* În societate întâlnim oameni răutăcioși, invidioși, egoiști, dar nu trebuie să-i tratăm cu răzbunare, ci cu bunătate, pentru că ei sunt fiii lui Dumnezeu și frați ai lui Hristos, care nu pot fi trecuți cu vederea. În Epistola către Romani, întâlnim o splendidă învățătură cu privire la bunătate și un puternic îndemn să fim mărinimoși cu cei ce ne jignesc, ne prigonesc sau nedreptățesc, lăsând apărarea noastră pe seama lui Dumnezeu. (Romani 12, 18-21). Hristos Domnul ne spune: “Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi semenea” (Luca 6, 31). Într-acolo să tindem încât, ocărâți fiind, să binecuvântăm, prigoniți fiind, să răbdăm, huliți fiind, să mângâiem (I Corinteni 4, 12-13) și să luăm aminte că, fiind buni și iertând pe alții, ne iertăm pe noi. Datoria noastră este să ne străduim a ne umple de iubire sfântă concretizată prin acte de bunătate și compasiune pentru oameni. Când sufletul omenesc este plin de iubire dumnezeiască, în bucuria lui nesfârșită se întristează și se roagă cu lacrimi pentru întreaga lume, ca toți oamenii să-L poată cunoaște pe Domnul. Prin bunătate devenim asemenea lui Hristos și ne facem părtași slavei Sale fără de sfârșit. De aceea, și Sfântul Apostol Pavel ne povățuiește: “Ca niște aleși ai lui Dumnezeu, îmbrăcați-vă cu bunătate” (Coloseni 3, 12).
Din volumul “HRISTOS, SALVAREA NOASTRĂ”
