În 2006, Banca Mondială a publicat un Raport asupra valorii globale (wealth of nation) a 152 de țări. Pentru prima dată în istoria analizelor de comparabilitate internațională, acest raport descompune “wealth of nation” în trei componente: capitalul imaterial, capitalul natural și capitalul material. Valoarea/bogăția unei țări este deci concepută de către Banca Mondială ca fiind suma celor trei componente.
Există mai multe metode de clasificare a activelor nemateriale, dar indiferent de modul în care sunt structurate, toate clasificările au remarcat trei caracteristici esențiale ale activelor imateriale: toate sunt generatoare de surplus de profit și avantaje concurenționale, toate sunt dificil de cuantificat contabil conform actualelor norme de contabilitate sau conturi naționale, toate sunt într-o situație ambiguu definită în legislația dreptului de proprietate.
Conform clasificării franceze în vigoare, cel mai des utilizat la nivelul UE, capitalul imaterial este structurat în trei categorii generale: capital uman (calificare, experiență, expertiză, management relații interpersonale, motivație, devotament etc.); capital structural (cultura de companie, comunicarea internă, organizarea, inovați etc.); capital relațional (relațiile cu acționarii, cu părțile interesate, clienții, furnizorii, societatea etc.).
Dacă pentru studiul și analiza economică problema clasificării capitalului imaterial se consideră rezolvată, situația nu este aceeași în ceea ce privește cuantificarea sa contabilă, ca și evaluarea rolului și ponderii sale în ansamblul procesului economic, fie el la nivel micro sau macroeconomic. Este din ce în ce mai evident faptul că analiza din punct de vedere contabil este necesară, deoarece s-a estimat că la nivelul economiilor dezvoltate resursele imateriale reprezintă în medie cca. 70% din activul firmelor și cca. 50% din potențialul lor concurențional. Una dintre cele mai evidente dificultăți pe care le creează carența evaluării contabile a imaterialului este aceea a determinării corecte a valorii de tranzacționare a unei firme, așa după cum arată evoluția indicatorului PBR (Price to Book Ratio), adică raportul dintre valoarea de bursă (Price), pe de o parte, și valoarea contabilă (de piață) a firmei (Book), pe de altă parte. S-a constatat că există o mare diferență între valoarea de piață/bursieră a firmelor și valoarea care apare din contabilitatea lor. Dacă această diferență era la nivelul anului 1970 de circa 1,1 în favoarea valorii de piață, în 2017 a ajuns la circa 2,5. Această diferență este considerată o consecință a faptului că mare parte din capitalul imaterial al firmelor nu este inclus în evidența contabilă, deși se află într-un evident trend de creștere.
Există însă un progres în direcția contabilizării imaterialului. Acesta se datorează eforturilor începute în jurul anilor 2005-2007 la nivelul Uniunii Europene și al Instituțiilor Financiare Internaționale (prioritar Banca Mondială) prin Raportul Levy-Jouet (2006) care a determinat crearea Asociației Internaționale “Observatoire de l'Immaterieriel” (2007). Un rol important l-a avut și implicarea în acest domeniu a prestigioasei “International Financial Reporting Standards” (International Accounting Standards Board). Eforturile au condus la posibilitatea “recunoașterii” contabile a capitalului imaterial, adică există în prezent metodologia necesară separării și identificării în contabilitate a unor elemente de capital imaterial achiziționate de la terți de către firme, cum ar fi mărcile (brendul) și brevetele. Nu se pot însă identifica în contabilitate elementele de capital imaterial create în interiorul firmei ca urmare a propriei sale existențe și activități.
De exemplu, elementul de capital imaterial reprezentat de marca (brand) Renault nu este prezent în contabilitatea firmei, deși are un rol extrem de important în exprimarea valorii de piață prin prestigiul de natură concurențională. Este extrem de dificil să se contabilizeze și elementele de capital imaterial reprezentate de calificarea și expertiza forței de muncă, deoarece libera circulație pe piața muncii a acesteia nu dă firmei garanția stabilității pe o perioadă bine determinată a unui anumit potențial de calificare.
(Va urma)
