Este important de semnalat un aspect care arată interesul crescând al comunității internaționale, reprezentate de către ONU, pentru problemele globale ale umanității. Astfel, în timp ce obiectivele mileniului erau prioritar axate pe lupta împotriva sărăciei, privind în esență problematica subdezvoltării, obiectivele dezvoltării durabile se adresează și țărilor dezvoltate, considerate, și ele, responsabile pentru actuala stare a lumii globalizate (climă, energie, pace, justiție, etc.).
Până în acest moment, nu dispunem de date complete pentru a vedea în ce stadiu se află atingerea acestor obiective. Putem, totuși, avea unele concluzii studiind date parțiale, preliminare sau prognozate furnizate prin intermediul unor publicații independente.
Analizele evidențiază progrese, dar și neîndepliniri sau întârzieri. Astfel, în sensul progreselor obținute, numărul de persoane aflate în situație de subnutriție s-a redus de la 930 de milioane, între 2000-2002, la 793 de milioane, între 2014-2016. Rata mortalității infantile s-a redus cu 37%, între 2000-2015, iar ponderea populației globului care are acces la electricitate a ajuns în 2016 la 85%, față de 78% în anul 2000. Trebuie însă notate și o serie de neîndepliniri. De exemplu, pe parcursul perioadei 2000-2015, nu a putut fi micșorat procentul de 9% al copiilor neșcolarizați și nici procentul de 18% al populației care nu beneficiază de conectare la o rețea de apă potabilă. Nici ritmul de creștere economică nu a putut respecta procentul considerat necesar reducerii decalajului de dezvoltare dintre diferite regiuni și zone.
În perioada 2010-2015, ritmul mediu de creștere al țărilor subdezvoltate a fost de numai 4,9%, față de 7% cât ar fi fost necesar.
Grav este și faptul că dacă în 2005 consumul material pe cap de locuitor (energie, resurse naturale și minerale) creștea cu 8% față de anul 2000, în 2015 el a crescut cu 10,1% față de 2005, ceea ce arată că omenirea își agravează și mai mult situația prin forțarea unui consum de resurse nesustenabil în viitor.
Una dintre principalele explicații ale nivelului mai mult decât modest al atingerii obiectivelor de dezvoltare durabilă ale mileniului rezidă în modul în care sunt interpretate conceptual și instituțional decalajele de dezvoltare.
Ultimele date statistice arată că țările dezvoltate din structura Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) au alocat, în 2016, doar 0,32% din PIB pentru finanțarea ajutorului centru dezvoltare.
Cel puțin, până la această dată, nu se poate spune că Obiectivele Dezvoltării Durabile au șansa să fie îndeplinite la parametrii și la timpul stabilit.
Analizele pe care ONU le-a efectuat în ultimii ani au arătat că unul dintre principalele motive ale nerealizărilor și ale întârzierilor îl constituie menținerea unor mari decalaje de dezvoltare între zone, regiuni și țări și, mai ales, a unor dramatice inegalități de venituri, posibilități de dezvoltare și condiții de viață.
Decalajele conduc la inegalități, iar acestea s-ar putea reduce prin corectarea unor elemente constitutive ale modelului de dezvoltare global, actualmente de sorginte neoliberală.
După cum se știe, modelul neoliberal este obiectul unor critici severe, mai ales din punctul de vedere al efectelor contradictorii pe care le are în diverse părți ale lumii, ca urmare a globalizării. Este învinuit de extinderea decalajelor și a inegalităților considerate a fi devenit atât de grave, încât nu mai este în niciun fel rezonabil să se pună în contrabalanță cu efectele pozitive pe care globalizarea le-a adus în mod incontestabil. Chiar dacă delocalizările au creat locuri de muncă și transfer de tehnologie, inechitatea schimburilor s-a menținut, valorificarea capitalului fiind întotdeauna în favoarea centrelor economice mai dezvoltate.
Probabil că cea mai elitistă și modernă caracterizare a efectelor de inegalitate ale globalizării a realizat-o Thomas Piketty, în deja celebra lucrare “Capitalul în secolul XXI”.
Cifrele pe care Piketty și echipa sa le utilizează pentru demonstrarea acestor inegalități sunt impresionante, și ca serii statistice istorice, și ca metode de comparare. Mulți au criticat acuratețea cifrelor, dar nu credem că este un argument viabil, atâta timp cât există evidența trendului la nivel mondial de creștere a inegalităților, în primul rând prin discrepanța dintre venituri.
Piketty dezvoltă o teorie a capitalului și a inegalității, explicând că, de regulă, marile averi cresc într-un ritm mai rapid decât economia. Astfel, într-un sistem izolat, o rată de expansiune economică mai rapidă decât ritmul de creștere a averilor concentrate reduce importanța acestora în societate, în timp ce o creștere economică mai slabă o consolidează. În opinia cercetătorului francez, situația nu mai poate fi răsturnată decât prin intervenția guvernului sau de o perioadă de boom economic, generată de progresul tehnologic sau de creșterea populației.
(Va urma)
