Ana Ipătescu, renumita “pistolară de pe Podul Mogoșoaiei” a devenit o figură centrală a Revoluției de la 1848, fiind și ea, ca multe alte românce, asemuită cu Ioana D'Arc. S-a născut în anul 1805, în Mahalaua Olari din București, fiica unui dregător domnesc și comandant de subunitate de cavalerie, care se ocupa cu negustoria, având o cafenea. Povestea spune că părinții ei au divorțat, iar tatăl ei s-a recăsătorit cu o femeie care i-a pricinuit multe necazuri Anei. Deși i s-a interzis să meargă la școală, Ana Ipătescu a urmat totuși școala normală din București, în schimb, din cauza neînțelegerilor majore cu mama vitregă, a fost nevoită să se căsătorească, de tânără, cu arendașul Ivancea Dimitrie, recunoscut pentru brutalitatea și mărginimea sa. A reușit să se despartă de acesta, căsătorindu-se cu Nicolae Ipătescu, funcționar la Departamentul Vistieriilor, alături de care a participat la o seamă de sindrofii unde, de altfel, se creează și legătura ei cu revoluționarii de la 1848. În iunie 1848, prin Proclamația de la Islaz, poporul este chemat la luptă împotriva vechii ordini sociale și politice din Țara Românească, îndemnând la schimbarea acesteia. Mișcarea Frăției găsește sprijin în rândul populației și are șanse de reușită, însă, tânărul guvern provizoriu a fost zdruncinat de neînțelegerile din sânul său, neînțelegeri de care boierii mari, sprijiniți de armată, profită, arestând acest guvern la 19 iunie. Tocmai pe când mulțimea ieșită în stradă în susținerea revoluționarilor dădea semne de retragere, într-un moment crucial, dinspre podul Mogoșoaiei a apărut Ana Ipătescu, înaltă, cu părul despletit, ținând în mână două pistoale încărcate și strigând din toate puterile “Moarte trădătorilor! Tineri, curaj, salvați libertatea!”. Datorită ei, mulțimea a prins un nou avânt și a luat cu asalt palatul domnesc, eliberând guvernul prizonier. Faptele ei au salvat pe moment revoluția munteană, având un larg ecou atât în țară, cât și în străinătate. Ulterior, soțul și fratele ei au fost arestați și trimiși în Imperiul Otoman, dar Ana Ipătescu a reușit să îi elibereze după doi ani. Din cauza controverselor asupra vieții și acțiunilor sale, nu se cunosc date concrete referitoare la data morții și locul în care este înmormântată.
***
Pelaghia Roșu, dăscăliță în satul Mărișel din Munții Apuseni, a intrat în istorie prin eroismul de care a dat dovadă, conducând armata de femei a moților care s-a mobilizat în primăvara anului 1849, pentru a lupta ca parte activă împotriva oștilor maghiare. Ioana d'Arc din oastea lui Avram Iancu a fost cea care a organizat femeile muntenilor, conducându-le în luptă. Mama centurionului, pe nume Andrei Roșu, s-a aflat în fruntea femeilor care, purtând pe cap pălării bărbătești, au încălecat toate, suind în cea mai deplină ordine pe Muntele Grohoiu, unde, s-au împărțit în așa fel încât dușmanii să nu le vadă. Pelaghia Roșu observa de pe o înălțime mișcările maghiarilor, iar când ungurii au ajuns la un punct dinainte stabilit de ele, ea a suflat într-un corn, iar călărețele au apărut din toate părțile, făcând un zgomot atât de mare și stârnind o așa năvală, încât soldații unguri nici nu mai căutau să lupte, ci numai să scape cu viață. Femeile au ucis treizeci de unguri, răniți vreo șase, iar restul s-au făcut nevăzuți ca și când nici n-ar mai fi fost. Chipul “dăscăliței satului”, cum i se spunea, a fost pictat în biserica de la Mărișel, în stânga ei fiind zugrăvit chipul lui Horea, iar în dreapta cel al lui Avram Iancu, devenind, astfel, prin asociere, și ea un simbol al luptei românilor ardeleni pentru drepturi și libertăți politice.
***
Măriuca Zaharia era o fetiță de doisprezece ani, născută în 1905, la Pădureni (Mărășești), Vrancea, care și-a legat numele de Bătălia de la Mărășești din 1917. Povestea ei spune că pe vremea în care frontul își schimba liniile de la o zi la alta, Măriuca trăia în casa bunicului său din Răzoare. Când frontul a ajuns și în acel sat, sătenii au plecat cu ce aveau mai scump la ei, în munți. Numai bunicul Măriucăi nu și-a putut părăsi casa. A săpat un șanț adânc în livadă, în care să se ascundă cu nepoata lui ori de câte ori nemții bombardau satul. Ei bine, în această livadă era un nuc mare și stufos, numai bun ca ramurile sale groase și camuflate de o perdea deasă de frunze să susțină un ostaș român care să supravegheze mișcările dușmanilor. Ostașul din nuc transmitea informațiile sale unui sergent care aștepta jos, la tulpina nucului, cu receptorul în mână, să transmită aceste informații artileriștilor. Văzând mereu această procedură, Măriuca învață tainele observației și, în cele din urmă, îl înlocuiește pe ostașul din copac, când acesta este doborât. Va fi lovită, la rândul ei, de focul inamic. Ca recunoaștere supra meritelor sale, își va găsi odihna în Mausoleul de la Mărășești.
(Va urma)
