Maica Marina Hociotă s-a născut în 19 august 1896, la Săliștea Sibiului. Cunoscută sub numele de Mina Hociotă, călugărița-sublocotenent și-a slujit țara cu devotament, dar regimul comunist a preferat să o piardă dintre filele istoriei, într-o epocă în care credința în Dumnezeu și Biserica Ortodoxă erau subiecte tabu. În recuperarea memoriei sale, un loc important l-au avut călugărițele de la Mănăstirea Nămăiești, locul în care maica Mâna și-a petrecut mare parte din viață. Fiică de oieri modești, a rămas de timpuriu orfană de tată. Datorită faptului că la școala din sat nu putea învăța în limba română, ci numai în limba maghiară, la doar 14 ani a trecut munții în Moldova, ajungând la Mănăstirea Văratec, unde era călugăriță sora mamei sale. În 1910, ea a fost călugărită aici sub numele de Mâna, iar în 1915, când Mitropolitul Moldovei Pimen a obținut de la autorități încuviințarea pregătirii clerului monahal în domeniul asistenței medicale și Mănăstirea Văratec a devenit centru de pregătire sanitară. Mina Hociotă a obținut un atestat care îi conferea dreptul de a oferi asistență medicală primară. Izbucnirea războiului și intrarea României alături de Antantă, în 1916, a găsit-o pe Mâna cu entuziasm patriotic pe care îl exprima fățiș. “Vă puteți închipui ce bucurie am putut simți când am putut să slujim și să ajutăm pe frații noștri care ne-au eliberat de sub jugul strein unguresc” mărturisea într-o scrisoare inserată în volumul “Preoțimea română și întregirea Neamului”, apărut în 1940.
A fost repartizată la spitalul din Tecuci și a rămas să îndeplinească sarcina de cadru medical chiar și după retragerea armatei din Moldova. Cu permisiunea mănăstirii, a purtat uniformă militară, iar în vara anului 1917 a participat la bătăliile din “triunghiul morții”, culegând răniții de pe câmpul de luptă și din tranșee, fapt care a dus la rănirea sa gravă, fiind chiar în pericolul de a-i fi amputat piciorul. Pentru faptele sale, maica Mina Hociotă a primit gradul de sublocotenent, caz unic în rândul fețelor bisericești și rar între femei, căci numai Ecaterina Teodoroiu a mai primit acest grad. A mai activat și la spitalul 271 din Iași și s-a retras în cele din urmă la Mănăstirea Nămăiești din Argeș, unde a continuat să slujească populația din zonă, folosindu-și cunoștințele medicale la sfatul și cu binecuvântarea Patriarhului Miron Cristea.
Va lupta din nou pentru țară, în timpul Celui de-Al Doilea Război Mondial, fiind repartizată la spitalul de la Câmpulung-Muscel, iar în 1968 a participat la ceremoniile de la Mărășești, la aniversarea a 50 de ani de la încheierea războiului. A murit în anonimat, în iulie 1977, dar a lăsat, peste timp, ca învățătură celor ce vor veni, următoarele cuvinte “Aș dori să se gândească cititorul la tagma noastră călugărească, la acei ostași ai Domnului, cari și-au împlinit ascultarea patriei cu zel și abnegație și s-au întors la metania lor, la sărăcia din mănăstiri în care viețuiesc și desigur că se va încredința că aceste ființe - călugări și călugărițe - merită mai multă atențiune din partea statului și a noastră a tuturor, mai mult respect și recunoștință”.
Acum, dacă ne-am apropiat de cel de-Al Doilea Război Mondial, trebuie spus că în cartea Dorotheei Christescu “Parisul lor”, scrisă în anul 1944 se relatează despre modul în care femeile s-au implicat în conflagrația mondială. Ele nu numai că au preluat sarcinile soților în familii și locul acestora la muncile câmpului și în fabrici, ci s-au implicat și în luptă și au contribuit cu ce li s-a permis (și subliniez aici expresia CU CE LI S-A PERMIS, pentru că ar fi putut face mult mai mult dacă li s-ar fi dat mână liberă în tot ce sperau să facă) în apărarea țării lor. Astfel, unele erau surori medicale, altele piloți de avioane sanitare, parte din ele duceau mâncare soldaților pe front, între două atacuri, sau, lucrau chiar în organizații militare, interceptând convorbiri și ordine, interpretând fotografii trimise de trupele în recunoaștere, iar câteva au fost agenți secreți.
(Va urma)
