În anii din urmă am scris adesea despre “Cealaltă Românie”, despre pământul furat de neprieteni, încă înstrăinat și lăsat de izbeliște, din vina incompetenței sufocante a unor guvernanți neiubitori de Țară și puși doar pe căpătuială.
Revin la Insula Șerpilor, întoarsă, cumva, acasă, în 2009, într-o asurzitoare tăcere a presei (mai ales a celei românești), prin decizia din 3 februarie a Curții Internaționale de la Haga.
Să încercăm o rememorare a faptelor!
Deși Tratatul de Pace de la București, din 1812, prin care rușii anexaseră Basarabia, și Tratatul de Pace de la Adrianopol, din 1829, prevedeau că insulele dunărene nu pot fi luate în stăpânire, conform obiceiului, aceștia și-au însușit și Insula Șerpilor. Britanicii au construit, apoi, aici, un far ce avea să dirijeze mulți ani navigația pe Marea Neagră, fiind, ulterior, preluat de turci.
Ne amintim că, la finele Războiului Ruso-Turc, din 1828-1829, cu implicații deosebite asupra Principatelor Române, Tratatul de la Adrianopol sau Pacea de la Adrianopol (azi Edirne, Turcia), prin care marile puteri au “smuls” Moldova și Valahia de sub dominația otomană, având, desigur, propriile interese economice în regiune, prevedea recunoașterea independenței Greciei, autonomia Serbiei, precum și autonomia administrativă a Moldovei și Valahiei (titlul V al acestui tratat), inclusiv retrocedarea, către cea din urmă, a cetăților turcești de la Turnu Măgurele, Giurgiu și Brăila. Principatele Române erau scutite de obligația de a aproviziona Constantinopolul, dobândind libertatea comerțului cu toate țările. Poarta a fost, de asemenea, de acord cu redactarea unor noi regulamente administrative, referitoare la Principate, sub supravegherea Rusiei, și a acceptat ocupația rusească din Principate, până la plata unor mari despăgubiri de război. “Prin Tratat s-a consolidat, astfel, poziția Rusiei în Principate, dar, totodată, s-au făcut pași importanți pentru împlinirea idealurilor boierilor reformatori, de scuturare a dominației otomane. Acum rămâneau valabile doar o parte a elementelor de suzeranitate otomană - tributul anual și dreptul sultanului de a confirma alegerea domnilor.
Tratatul avea anexat “Actul osăbit pentru prințipaturile Moldova și Valahia”, care prevedea:
- raialele turcești din stânga Dunării sunt restituite Valahiei;
- autonomia administrativă;
- domni pământeni aleși pe viață;
- libertatea comerțului pentru toate produsele;
- dreptul de navigație pe Dunăre cu vase proprii românești și libera folosire a porturilor românești;
- scutirea de obligația de aprovizionare a Porții;
- limitarea dreptului de intervenție a Imperiului Otoman în Principate;
- menținerea ocupației rusești până la plata despăgubirilor de război de către turci;
- interdicția pentru musulmani de a stăpâni pământuri în Principate.”
Țarul Nicolae l-a însărcinat pe Contele Pavel Kiseliov (Kiseleff), ofițer energic și bun administrator, cu transpunerea în practică a prevederilor Tratatului de la Adrianopol. El a preluat această funcție, în noiembrie 1829, la București. De atunci și până la încheierea mandatului său, în aprilie 1834, Kiseleff a avut puteri aproape nelimitate în reorganizarea vieții politice și economice din Principate. Cea mai importantă realizare a sa a fost, fără îndoială, elaborarea unei legi fundamentale pentru fiecare Principat. Regulamentele Organice au fost rezultatul strânsei colaborări dintre autoritățile rusești și boierii români.
“Stăpânirea rusească asupra Insulei s-a întrerupt în 1856, când Tratatul de Pace de la Paris prevedea pierderea Deltei Dunării și a insulelor acesteia, de către Imperiul țarist. Însă aceste teritorii nu le-au revenit românilor, deoarece, la Paris, miniștrii plenipotențiari ai marilor puteri au semnat un protocol conform căruia Insula Șerpilor aparține statului care deține și Delta Dunării, deci, în acel moment, Imperiului Otoman, care și-a luat angajamentul să întrețină farul de pe insulă. După Războiul ruso-româno-turc din 1877, Rusia a cerut Turciei ca, în locul despăgubirilor de război, să primeasca Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea etc. și insulele Deltei Dunării, printre care și Insula Șerpilor. Rusia dorea să le schimbe cu județele Cahul și Izmail. Astfel, prin Tratatul de la Berlin (iunie - iulie 1878), Rusia primea sudul Basarabiei, iar România sudul Dobrogei, insulele care formau Delta Dunării și Insula Șerpilor. Primul Război Mondial nu a afectat prea tare insula: un bombardament britanic a distrus farul, reconstruit de români în anul 1922, dar anul 1940 și ultimatumul sovietic au schimbat soarta stâncii din Marea Neagră. Cu toate că nu a existat nicio referire la Insula Șerpilor, ea a fost ocupată de germani și folosită ca punct de observație, iar pe 28 august 1944, un detașament de marinari sovietici au ocupat-o. De aici începe o altă istorie.
Tratatul de Pace dintre România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris, la 10 februarie 1947, prevedea că “frontiera sovieto-română este astfel fixată în conformitate cu Acordul sovieto-român din 28 iunie 1940”, fără o descriere amănunțită a granițelor, neexistând nicio precizare privind linia de demarcație a frontierei. În 1948, Insula Șerpilor a fost anexată de către U.R.S.S., în baza unui Protocol semnat, la Moscova, de dr. Petru Groza și Viaceslav Molotov. Frontiera nu a fost delimitată, ținându-se cont de talvegul Dunării, ci de brațele laterale din dreapta fluviului, astfel că sovieticii au luat ostroavele: Tătarul Mic, Dalerul Mare și Dalerul Mic, ostrovul Limba. Protocolul semnat la Moscova nu a fost niciodată ratificat de către statul român. Insula Șerpilor a fost apoi predată cu proces verbal RSS Ucrainene, “înapoiată fiind URSS-ului de către R.P.R.” Acest proces verbal a fost secret, nefiind cunoscut de către autoritățile române. De altfel, în august 1949 a existat un incident armat, militarii români fiind somați să predea farul, arestați și debarcați la Sulina. În plin război rece, stânca din Marea Neagră avea un important rol strategic, astfel că, imediat după ocupare, sovieticii au început construcția unei baze militare de control maritim și aerian, precum și a unor radare ce supravegheau Balcanii.
Istoria neclară a insulei a continuat și după destrămarea Uniunii Sovietice. În anul 1991, insula, împreună cu baza militară, a fost preluată de Ucraina, “succesoarea legitimă” a URSS, care a luat toate teritoriile încorporate abuziv de URSS, fără a-și pune problema legitimității sale pe aceste teritorii. După ani de negocieri, de tergiversări, de presiuni, în 1997 s-a ajuns la semnarea Tratatului dintre România și Ucraina, tratat controversat la acea dată, despre care s-au scris tomuri și mii de articole. Textul Tratatului privind regimul frontierei de stat româno-ucrainene, realizat după 19 runde de negocieri bilaterale, a fost semnat la Cernăuți, la 17 iunie 2003, de către președinții României și Ucrainei, intrând în vigoare în anul 2004.
Singura soluție reală pentru statul român, după șapte ani de negocieri sterile, a fost Curtea Internațională de Justiție de la Haga, unde s-a judecat delimitarea platoului maritim dintre cele două țări. Zăcămintele de petrol și gaze naturale găsite în jurul insulei au mărit miza disputei, transformând-o într-una strategico-economică.
Procesul privind Insula Șerpilor s-a încheiat în februarie 2009 și a fost un mare succes. Printre alte argumente, agentul României la Curtea Internațională de Justiție, Bogdan Aurescu, a arătat că porțiunea în litigiu nu este altceva decât o stâncă, ea nu poate avea activități economice proprii. În sala de judecată au fost proiectate imagini din sateliți, furnizate de NASA, care arătau că stânca nu era integrată în coasta ucraineană.”
Toate bune și frumoase, numai că.... schimbarea autorității din Peninsula Crimeea ar putea genera riscuri pentru România. Iar asta e altă poveste. “După părerea mea, nu numai din punct de vedere economic trebuie să ne grăbim, pentru că și din punct de vedere geopolitic s-ar putea să avem dificultăți. Eu acum speculez, dar situația s-ar putea să devină complicată. În calculul perimetrelor, al liniilor de demarcație în Marea Neagră a avansat în ceea ce privește Ucraina, și Peninsula Crimeea. Astăzi, pare că s-a schimbat suveranitatea în legătură cu Peninsula Crimeea și nu mi-aș dori să fie un alt stat, care în acest moment are autoritate în legătură cu Peninsula Crimeea, să fie doritor să intre într-un astfel de joc și să încerce să ridice probleme. Deocamdată, din câte știu, nu
s-a întâmplat acest lucru”, avertizează Cristian Diaconescu.
Așadar, “România a devenit unicul stat din Europa, cu excepția regiunii Caucazului, care deține importante rezerve confirmate de hidrocarburi. Practic, revenirea Insulei Șerpilor sub autoritatea statului român, ne plasează automat într-o poziție extrem de favorabilă din punct de vedere economic și geopolitic, poziție încă neexplorată și neexploatată.”
Numită, de-a lungul mileniilor, Leuce, Insula Albă, Makaron, dar și Achilleis - locul de odihnă veșnică a tracului Achille, erou al Războiului troian, ocupată în 1944 de către Uniunea Sovietică, cedată forțat de România acesteia, mica formațiune stâncoasă, răsărită în Marea Neagră, la 45 de km de țărmurile României și Ucrainei, a avut o istorie zbuciumată.
Prin decizia de la Haga, România a obținut toate zonele în care există rezerve de hidrocarburi. Deși explorarea resurselor este departe de a se finaliza, specialiști în economie susțin că dispunem deja de suficient depozit de hidrocarburi pentru a încălzi aproximativ 3.000.000 de gospodării care, în prezent, folosesc lemne de foc, iar astfel am pune capăt și unor tăieri masive de păduri în România. Aceleași resurse ar fi, de asemenea, suficiente pentru relansarea puternică a industriei petrochimice din România. O altă perspectivă ne spune că, odată finalizată explorarea în adâncul Mării Negre, putem începe construcția planului care să ne includă pe scena marilor actanți din domeniul energetic și să devenim parte a coridoarelor paneuropene ce asigură independența de gazul rusesc.
Dă, Doamne, să nu adormim la loc!
