DEFĂIMAREA RUȘINOASĂ A ARMATEI ROMÂNE CARE A ATACAT MONARHIA AUSTRO-UNGARĂ (II)

În Primul Război Mondial, armata română a îndeplinit prin sacrificii imense misiunea militară menită să elibereze populația română. În aceste lupte au căzut peste 330.000 de militari români. A fost un război mare, sângeros, iar în tranșee sau pe front nu luptau oameni de stat toleranți, care chibzuiau fiecare pas, ci simpli fii ai poporului român care ani la rând au auzit cu mare durere despre umilirea, neglijarea, asuprirea națională și xenofobă a fraților lor români din Transilvania, ce trebuiau să îndure în Monarhia Austro-Ungară, în contextul politicii ungare feudale, al procesului maghiarizării forțate, cu alte cuvinte, a hegemoniei naționale și de stat. Luând în considerare toate acestea, este normal ca armata română, care a intrat în război, să fie înflăcărată de o motivație legitimă de natură sentimentală și națională. Desigur, în asemenea stare de război, în mijlocul bătăliei puteau să aibă loc și unele excese. Dar ce fel de viziune istorică, atitudine mai este aceea care, referitor la intrarea armatei române în război, în urmă cu 100 de ani, evidențiază în mod unilateral și exclusiv doar excesele de război și care califică armata română drept o bandă de jefuitori, o bandă barbară - așa cum prezintă autorul în articolul său intitulat “Refugierea în toamna anului 1916”, publicată în paginile ziarului “Népujság”. Autorul nu amintește de faptul că Regele Ferdinand al României a trimis în război armata română pentru a scăpa populația română din Transilvania, care era majoritară, de politica feudală asupritoare a Ungariei, despre care intelectualii progresiști ungari scriau, precum poetul maghiar al epocii, Mihály Babits: “Față de această Ungarie feudală, războinică, loială regelui, de tip István Tisza și înglobată în Austria, toți vecinii săi manifestă o aversiune. Ungaria noastră a fost slugă și tiran, deoarece slugile sunt în același timp și tirani”. Sau ca Gyula Krudy, eminentul maestru al prozei clasice ungare: “A dispărut definitiv întreaga istorie veche: Ungaria cu al său drept găitan, cu a sa monarhie nebună și cu politicienii săi cu miros de cavou. Strigă toată lumea, scrie fiecare pană că ne-am renăscut și să uităm definitiv de trecutul sumbru, de vechea Ungarie în care, împreună cu milioanele de suflete ale poporului maghiar, se sufoca marea masă a naționalităților”.

Din această țară-închisoare a vrut armata română să elibereze populația română din Transilvania. De aceea a atacat dinspre Transilvania Monarhia Austro-Ungară. Este cea mai mare falsificare a istoriei atitudinea cu care refuză să ia act despre toate acestea acum, când aniversăm centenarul intrării României în război. Dacă procedează astfel un istoric militar sau ziarist din Ungaria, păcatul lor să fie, nu este nicio surpriză. Dar un istoric, ziarist, redactor-șef și, nu în ultimul rând, un politician sau un parlamentar maghiar din România, un lider de naționalitate maghiară care îndeplinește o funcție publică, ar trebui să aibă o empatie, respectiv compasiune față de destinul celuilalt, față de bucuria și tristețea altuia. Mai concret: Acel istoric, ziarist, redactor-șef sau politician care trăiește și lucrează în singura noastră țară natală, România, dacă este un maghiar cu spirit european, atunci dă dovadă de empatie față de țara sa, față de evenimentele istorice ale națiunii majoritare, față de poporul cu care Destinul nostru comun ne-a condamnat pentru ca pe acest pământ să coabităm în pace, manifestând un respect absolut, reciproc față de demnitatea națională. Liderii UDMR, Béla Markó și colegii săi, sunt total lipsiți de această atitudine care izvorește din bunăvoința omului. De aceea nu sunt în stare să înțeleagă, să simtă cât de decisiv a fost pentru poporul român fratern înfăptuirea Marii Uniri de la Alba Iulia.

Echipa de lideri ai UDMR este total lipsită de atitudinea empatică în ceea ce privește destinul poporului român și de aceea sunt incapabili să exercite o politică cu spirit european față de care populația română, cu care coabităm, să manifeste înțelegere. Cea mai bună dovadă în acest sens este că nici unul din liderii UDMR: Lászlo Borbély, Attila Kelemen, György Frunda, nu au fost aleși în propriul lor oraș, la Târgu-Mureș, în funcția de primar de populația română majoritară de aici. Acesta este un exemplu perfect al eșecului suferit de politica UDMR după care acești lideri ai UDMR decăzuți ar fi trebuit de mult să se retragă din eșichierul politic.

 

Lasă un comentariu