În “Informația Harghitei” a apărut un articol foarte interesant, cu titlul “Unele date despre situația românilor rămași în Ungaria după Trianon”, cu semnătura profesorului universitar dr. Mihai Racovițan. Autorul dezbate problema românilor și continuitatea lor de pe teritoriul Ungariei, pe baza datelor oficiale și interpretându-le.
“Conform recensământului ungar din 1910, în teritoriul de astăzi al Ungariei se aflau 85.000 de români. În statistica oficială din 1920 se arată că numărul românilor era de numai 24.000, iar potrivit recensământului din 1930, doar de 16.000. Deci, timp de 20 de ani, numărul românilor din Ungaria de după 1919 s-a redus cu 69.000 de suflete, adică cu 80%. Această scădere vertiginoasă este justificată de unguri, prin opțiunea multor români pentru cetățenia ungară și prin trecerea altora în România, după fixarea noilor frontiere în 1919. Afirmația este însă contrazisă de faptul că românii care locuiau în Ungaria, de secole, în mijlocul populației ungurești, și ar fi putut oricând să se strămute în Transilvania în mijlocul fraților români, n-au înțeles nicidecum să-și părăsească în număr mare, după 1920, localitățile în care s-au născut și ei, și strămoșii lor. Dacă s-ar fi produs o strămutare atât de masivă, de 69.000 de români, autoritățile ungare, de unde plecaseră, și autoritățile române, unde veneau, ar fi avut o evidență precisă a celor strămutați, dar asemenea documente nu există. Diminuarea catastrofală a numărului românilor din Ungaria este urmarea unei ofensive puternice de deznaționalizare inițiată după Trianon, când în Ungaria s-a declanșat un curent naționalist (ébredö magyarok) exclusivist și intolerant, care avea drept scop desființarea naționalităților rămase între hotarele sale. Acest curent nu era decât o reeditare de manieră forte a presiunilor de maghiarizare din trecut.(...) La 31 decembrie 1930, rezultatele recensământului din Ungaria stabileau că populația țării era de 8.688.000 de suflete, dintre care: 479.000 germani, 105.000 slovaci, 28.000 croați, 16.000 români, 7.000 sârbi, 28.000 bunievați (un fel de slavi sudici inventați spre a reduce numărul sârbilor), față de care numărul ungurilor era de 8.000.000 (în care erau socotiți și circa 250.000 de evrei și țigani, după practicile mai vechi). Toți românii din Ungaria vorbeau limba maghiară, așa că dacă au rezistat și s-au declarat români până în 1910, după această dată, în recensămintele din 1920 și 1930 apar înglobați în majoritate în națiunea ungară, rezistând totuși în 1920 să se afirme ca români după limba maternă - 24.000, iar în 1930 - 16.000.
După cum reiese din statisticile ungare, între 1920-1930, numărul ungurilor a crescut cu 10%, iar numărul celorlalte naționalități a scăzut: germanii cu 14%, slovacii cu 40%, românii cu 33% etc. Este paradoxal să se constate că numai națiunea ungară este prolifică, iar celelalte naționalități nu numai că n-au crescut cu sporul natural, dar au suferit o scădere continuă, de mari proporții. Cauza este cunoscută: falsul în întocmirea recensămintelor prin stabilirea naționalităților pe baza limbii vorbite. În nerăbdarea lor de a lichida cât mai curând minoritățile naționale din țară, conducătorii Ungariei horthyste au mers până la a maghiariza numele tuturor cetățenilor. Societatea pentru maghiarizarea numelor (Országos Névmagyarositó Társaság), înființată de Lengyel Zoltán, desfășura o activitate formidabilă, sperând ca, printr-o propagandă intensă, să fie maghiarizate 100.000 de nume în fiecare an. Societatea a reușit să maghiarizeze în câțiva ani mai multe sute de mii de nume, sperându-se în maghiarizarea numelor tuturor locuitorilor Ungariei. Având și numele maghiarizat și vorbind și limba maghiară, fiecare cetățean devine “ungur curat”. Iată mijlocul prin care națiunea ungară creștea vertiginos, iar naționalitățile scădeau și se contopeau în masa ungurilor, pentru a rămâne în Ungaria națiunea ungară, îndeplinindu-se astfel visul: «Ungaria, numai a ungurilor». Așadar, tot ceea ce au întreprins în Transilvania, în baza legislației budapestane, maghiarii și secuii șovini, în scopul desființării românilor prin maghiarizare, n-a fost altceva decât realizarea aceluiași obiectiv urmărit de statul ungar - desființarea totală a naționalităților nemaghiare din Ungaria. Acest fapt confirmă afirmația că acțiunile maghiarilor și secuilor din Transilvania, întotdeauna au fost ordonate și dirijate de Budapesta. Până în 1945, în Ungaria nu au existat școli românești, și limba română era interzisă chiar și în Biserică. Cele câteva biserici ortodoxe și greco-catolice și cei câțiva preoți români făceau mari eforturi să mențină trează conștiința națională în sufletele bieților români, cu toate că li s-a impus să slujească în limba maghiară, pentru ca astfel, românii să-și uite limba; se adaugă faptul că cei 85.000 de români n-aveau o școală și nici un învățător român. La cea de-a 25-a Conferință interparlamentară europeană, delegatul României, Djuvara, în urma atacurilor aduse statului român de către delegații Ungariei, Berzeviczy și Lukács, a atras atenția conferinței asupra regimului opresiv la care era supusă minoritatea română din Ungaria: «Afirm - a declarat delegatul român - că românii din actuala Ungarie, locuind de-a lungul frontierei române, n-au nici o școală și nici o biserică și sunt împiedicați să uzeze de limba lor». Despre viața pe care o duceau românii din Ungaria interbelică lăsăm să vorbească scrisoarea unui român, trimisă ziarului «Universul» și publicată în întregime în numărul din 13 decembrie 1933 al ziarului respectiv: «Având neamuri în Ardeal, unul din ele pe ascunziș, a putut pătrunde până la noi. Am aflat de la el multe lucruri interesante, între altele și despre dureroasa împrejurare că ce mari domni sunt ungurii din România. Când mă gândesc că ce amar suntem noi apăsați aici, nici nu ne vine să credem că lor li se dă atâtea libertăți. Numai una să spui. Eu, de pildă, dacă mi-aș spune numele, arătând cine sunt, eu care voi spune lucrurile drepte (jur pe ce am mai sfânt că sunt chiar așa), nu aș mai vedea soarele, câtă vreme ungurii la d-voastră, din România, vin la noi, mânjesc pe români cum știu mai urât, și apoi se duc acasă în România, vă dau sfaturi prin ziarele lor, se fac deputați în parlamentul românesc, ajung la slujbe mari de stat și își fac averi mai mari decât ungurii din Ungaria. Noi suntem rămași români în Ungaria, răsfirați prin zeci de sate curat românești, care amestecate, cu totul, numără vreo 70-80.000 de suflete. Noi, până la bătaie (Primul Război Mondial - n.a.), am dus-o cum am dus-o, căci eram împreună, în vechea Ungarie, milioane de oameni și aveam și noi domni români cu noi. De la bătaia cea mare încoace, de când Dumnezeu sfântul a ajutat celor mulți să se stăpânească ei, prin graiul și legile lor românești, noi am rămas fără niciun ajutor; nu avem pe nimeni cu noi. Dascălii și popii noștri au fost schimbați cu unguri. Aproape în fiecare sat, unde sunt români s-au făcut jandarmerii. Din biserică au scos graiul strămoșesc, astăzi numai ungurește se face slujba. De cărți de povești de citit, de foi românești nici vorbă nu poate fi să avem. Barem domnii români din Pesta, care se țin de România, dacă ar fi buni să mai vină pe la noi să ne vadă, că poate așa nici nu ne crede nimeni ce umiliți suntem. Toate le-am răbda, dacă așa ni s-a dat, ca numai noi să nu putem ajunge în România - dar să știm că ne lasă ungurii să ne vedem de treburile noastre, să ne tragem jugul nostru de toate zilele, dar măcar să nu ne ciufulească și batjocorească. Ne-au făcut să ne cumpărăm și noi haine de levente (premilitari), să avem puștile noastre, să facem exerciții în Duminică și sărbători. Bat pe feciori dacă Duminica, în loc să meargă la joc, cum îi obiceiul creștinesc, nu se duc la exerciții de levente, îi bat de îi lasă pe jumătate morți. Toate ar fi cum ar fi, necaz e că nu căpătăm de la nimeni niciun cuvânt de încurajare. Poate se crede de noi că suntem puțini, dar noi suntem mulți și necăjiți rău. Barem radioul din București de ne-ar spune câte una alta, căci ăsta de aici, din Pesta, auzim că toată ziua le vorbește ungurilor din România. Ba chiar spune câte una despre ce e în România, de nu ne vine să credem. Bine ar fi, zău, ca barem la sărbători mai mari, vreun domn care știe graiul nostru de aici, ne-ar vorbi ceva pe înțelesul nostru, nu așa pe domnie, cum spun românii de aici graiului de la radio din București. Faceți ceva pentru noi, că am auzit că dvs. iubiți mult poporul românesc și dacă nu altceva, dar scăpați-ne, să nu trebuiască să înjure copiii și feciorii noștri, români ca și părinții lor, neamul din care au ieșit. Poate nici nu știți ce fac cu noi. Duminica, după exerciții de levente, vin feciorii mărșăluind acasă, cântând cântece războinice ungurești. Când ajung la capătul satului, înainte de a se duce fiecare acasă, trebuie toți laolaltă să strige: Dumnezeu să bată pe dușmanii maghiarimii, mai ales pe valahi! La început am crezut că vom putea face ceva, să vadă ungurii că de data asta nici împărăția iadului nu ne poate cere și că ne vor lăsa pe noi românii în pace să spunem una ca asta, dar jandarmii nu ne iartă. Seara, după ce feciorii noștri au spus asta, se roagă la Cel de Sus să le ierte greșeala și să asculte dorința sufletului românesc, binecuvântând poporul și nația românească, iar să nu asculte ce spun buzele lor de groaza schingiuirilor jandarmilor. De ce nu-i puneți și dvs. în România pe unguri să-și blesteme neamul? Eu știu de ce. Pentru că românul este creștin, iar așa lucru ce fac ei cu noi, numai păgânii sunt în stare să facă. Multe ar fi necazurile noastre, răbdăm mult, mai ales de la jandarmi și fisolgăbirăul, dar toate le-am răbda mai ușor, dacă am putea și noi da ceva sprijin sufletesc românesc. Faceți ceva, cât de puțin pentru noi, că suntem mulți și necăjiți. Și aici unde-s stăpâni peste noi, îs mai răi cu noi ca omul cu câinele ce nu-i trebuie» - încheie scrisoarea lui tristă și jalnică, bietul român amărât din Ungaria lui Horthy. Situația descrisă mai sus era aceeași în toate comunele în care trăiau români în Ungaria. Guvernul român cunoștea acest tratament inuman și a protestat pe lângă Guvernul de la Budapesta, cerând încetarea tuturor acțiunilor de deznaționalizare a românilor și aplicarea unui tratament similar cu cel aplicat maghiarilor din România. Niciodată însă Guvernul român n-a dat vreo speranță românilor rămași în Ungaria după trasarea frontierei în 1919 - pe care o consideră definitivă - că teritoriul pe care se află ei acolo va fi alipit vreodată României. În schimb, i-a îndemnat să înțeleagă situația și să se comporte ca cetățeni leali ai patriei în care trăiesc, menținându-și originea etnică în limitele constituției și legilor ungare.”
Foto: Micherechi, singura oază de românism din Ungaria de azi
