Există o lege, nescrisă parcă, și anume aceea a plecării de acasă. Nu mă refer la părăsirea părinților pentru a ne crea propria noastră casă-familie, ci la acel dor de, sau tânjire după necunoscut a sufletelor noastre, un fel de ieșire din noi înșine, de dragul hoinărelii prin univers, cunoașterii propriilor limite sau de dragul experimentării alterității care definește spațiul, timpul, lucrurile, ideile abstracte sau ființele vii. Poate că e o tainică chemare spre nou, spre altceva ce ne fascinează mai mult decât a făcut-o până acum trecutul nostru, sau o simplă și nevinovată evadare din rutina ori plictisul lui. Ori, poate este un fel de revoltă interioară împotriva frustrărilor permanente, gălăgioase, inimaginabil, incredibil de iritante și plicticoase, din a căror hâțișuri doar plecarea iregretabilă ne mai poate salva, mântui, izbăvi. Cert este că a pleca din sine însăși, chiar și pentru o perioadă scurtă de timp, e o realitate care tentează, fără excepții, fiecare ființă rațională.
Plecarea, părăsirea unui mod de viață, încercarea de a-ți depăși limitele sau a înfrunta altele noi, presupune, cel puțin la început, un proces îndelungat de gândire, șovăieli, indecizii, ezitări. Foarte mulți fac asta de dragul mirajului unei iubiri sau mai cine știe ce alt interes, alții dimpotrivă. Unii pleacă pentru că iubesc, alții pentru că urăsc. Nu puțini sunt cei care pur și simplu nu pot pleca! Rămân, adică, supuși, obedienți, resemnați propriului destin, mulțumiți de propria liniște și siguranță oferite de acesta, sau, din nefericire, înfricoșați de viitor. Toate aceste experiențe le trăiește sufletul uman în cele mai adânci abisuri ale universului său interior. Cei care iubesc, dar și cei care (se)urăsc, își părăsesc sinele, renunță cumva la el, punându-și încrederea într-un sine nou. Își caută acolo propria împlinire. Aceștia pleacă într-un fel în stare de jertfă, renunțare la Eul propriu, sau, din contră, plini de sine, inspitiți de Ego-ul propriu.
A ieși din tine pentru ca să te pierzi în lume, înfruntând lumea, e, oricum am privi lucrurile, un curaj enorm și o pregătire pentru a învăța să pierzi și să câștigi, și, nu în cele din urmă, a învăța drumul reîntoarcerii acasă, acolo unde te vei regăsi schimbat, înoit, mai puternic și mai înțelept. Plecarea înseamnă risc, o oarecare reacție la finitudine și supunere totală, un fel de rebeliune interioară vis-a-vis de granițele impuse de propria ta natură, dar și o provocare venită din partea finitudinii lumii exterioare în care, paradoxal, îți cauți propria libertate.
