O regăsim și o iubim (dacă vom ști s-o căutăm și să o admirăm), doar în acel anotimp al anului calendaristic care, de o bună bucată de vreme, năvălește peste noi și peste toate, mult mai devreme decât atunci când luminozitatea acelei zile este egală (ca durată în timp) cu întunecimea nopții sale. Pentru că doar luni, 23 septembrie 2019, și nicidecum mai devreme sau mai târziu, avea să se petreacă ceea ce astronomii numesc echinocțiul de toamnă. Fenomen nu numai plăcut de natural, dar și Dumnezeiesc de creștinesc. Cel care își are începuturile-începutului numai și numai în acea zi. Când bunul și dogoritorul soare a prins a apune, pentru a se duce la “culcare”, obligat să lase loc stelelor necăzătoare și rotundului disc al Lunii, ca să lumineze, în locul lui, bolta întunecată și răcoroasă a cerului tomnatic. Iar atunci când razele timide ale soarelui ne-au mijit din nou în sticla ferestrelor caselor noastre, au fost zorii următoarei zile. Cea de marți, 24 septembrie. Și cum a mea casă părintească e la țară, într-o astfel de dimineață, nefiresc de răcoroasă, am prins a urca la pas, pe drumul lung și prăfuit al dealului de deasupra bisericii și cimitirului, ajungând, într-un târziu, în grădina copilăriei mele, plină cu meri, peri, pruni și gutui încărcați de roade. Iar în loc să-mi văd de treaba-trebuitoare a cositului și ascuțitului tăișului-tăietor al coasei, am prins a privi mirat și deosebit de încântat la spectacolul sclipitor și ireal de liniștitor al “lacrimilor de rouă ale ierburilor înflorate”. Cele care parcă îmi creșeau mila mâinilor și bunătatea inimii de a nu le tăia cu tăișul ascuțit al coasei. Așa se face că avea să fie întâia oară, în îndelungata-mi viață de “domn-gazetar și plugar”, când mă bucuram sincer și creștinește că sunt nevoit să amân cositul ierburilor și florilor otavei, pentru o viitoare și îndepărtată dimineață brumărie. Atunci când roua dimineților se va fi transformat nu în limpezi lacrimi de ochi plângători, ci în stropi de gheață nepăsători. Iar ierburile și florile din ele să fi uitat a mai plânge, nemaisimțind durerea-dureroasă a tăișului coasei mele.
Așadar, atunci când vara prinde a se porni pe drumul îndepărtat al altor tărâmuri din această lume, dintr-odată vedem cum se trezește din somn ruginia toamnă românească. Vestindu-i pe gospodarii satelor că a sosit vremea culesului din grădini, vii și livezi, iar pe “păsările călătoare ale Cerului” să se prindă a zbura degrabă și cât mai sus spre țările calde și îndepărtate ale Asiei și Africii. Și încă o imagine desprinsă din peisajul autumnal. Curând, după coborârea din pășuni și fânațe a cirezilor de vite și a turmelor de oi, peste ulițele satului meu natal mereu se așterne și Dumnezeiasca liniște a înserărilor timpurii. Prefațate de dangătele clopotelor de aramă, pornite din turla înaltă a multisecularei biserici. Sunetul și ecoul lor cristalin, dând de veste bătrânilor, aduși de spate și înnălbiți de gânduri-gânditoare, că stă să înceapă sfânta și Dumnezeiasca slujbă religioasă a vecerniilor. Nimerite prilejuri de a-mi readuce aminte următoarele vorbe înțelepte ale dăscăliței-pensionare, din mult prea părăsitul și uitatul meu sat: “Ar trebui să nu ostenim în a căuta și a găsi ceea ce n-ar fi trebuit să pierdem niciodată: cinstea, omenia, hărnicia, bunătatea, prietenia, școala și biserica rostirilor poeziilor, rugăciunilor și pricesnelor, cu versurile lor mutate în acordurile dointelor cântări ale credinței străbune. Și, nu în ultimul rând: dragostea de țară, de limba și neamul meu cel românesc. Mai ales acum, când, în curând, vom încheia întâiul an din cel de-al doilea centenar al României Mari”.
