Eșecul școlar cu care se confruntă învățământul românesc, ajuns la limita supraviețuirii, evaluat prin cei mai relevanți indicatori, convergenți spre un învățământ de slabă calitate, dintr-un spirit de solidaritate cu cei care își desfășoară activitatea în acest mediu educațional, la acest început de an școlar, mă face să atrag atenția asupra acestei stări de fapt, în deplină cunoștință de cauză asupra mecanismelor și disfuncțiilor cu care se confruntă învățământul românesc în prezent. Legitimitatea acestor opinii este fundamentată pe experiența celor peste 40 de ani petrecuți la catedră, în toate structurile și nivelurile educaționale, cunoscând, deopotrivă, atât managementul educațional și cultura organizațională școlară (principii, norme, valori, modele, convingeri, simboluri, prestigiu, personalitate - sintalitate, credințe, prejudecăți, atitudini, comportamente, subculturi în cadrul culturii organizaționale etc.), centrată mai mult pe individ și/sau pe organizație, cât și potențialul celor care își desfășoară activitatea de predare și învățare din aceste structuri ale învățământului românesc postdecembrist. Așa cum ne arată unele date statistice privind eșecul și insuccesul școlar, cuantificabil prin gradul înalt al analfabetismului propriu, și cel funcțional (40%), precum și al absenteismului, demotivării și a abandonului școlar din ciclul învățământului obligatoriu, este într-o continuă creștere (18,1% în 2017, cu aproape 8 puncte procentuale peste media UE.), iar suceesul și performanța școlară, într-o continuă “cădere liberă” și scădere calitativă, la nivelul tuturor agenților educaționali implicați, deopotrivă, interni și externi (elevi/studenți, cadre didactice, părinți, autorități locale, instituții de stat), printre care un rol determinant revine ministerului și ministrului de resort (inexistent în prezent!), promovați exclusiv pe criterii politice și nu pe competență și profesionalism în domeniul managementului școlar și educațional.
Dar cel mai mult a suferit calitatea actului educațional, evaluat prin calitatea absolvenților diferitelor nivele școlare, mai ales la nivelul învățământului liceal, pe care îl cunosc mai bine, întrucât am lucrat mai mult cu acești absolvenți, intrați în învățământul superior, unde printr-o absurdă logică se intră pe baza unor criterii ce nu țin nici de nivelul cunoștințelor și nici de potențialul aptitudinal - vocațional, ci de imaginea instituției și beneficiile ulterioare, ceea ce în mod inevitabil conduce la lipsa profesionalismului și a motivației. Avem exemple de acest gen din toate domeniile - specializările, mai cu seamă în acele profesii ce țin de carierism și de circumstanță, unde, și prin care, nu se urmărește decât beneficiul imediat, care este redus la salariul și cel mult la stabilitatea în profesie, nu și la celelalte criterii ce țin de domeniul vocației și cel al satisfacției pentru “lucrul bine făcut”, într-un scop al “normalității sociale”, ca să combin cele două sloganuri prezidențiale, lipsite de consistență logică, care din capul locului întrevăd o disonanță negativă dintre așteptări și realizări, după cum s-a și văzut în primul mandat prezidențial, clădit pe acel principiu enunțat, care, așa cum se vede, reclamă normalitate socială, tocmai pe acest fond al discrepanței negative dintre ceea ce s-a așteptat și ce s-a realizat în societate și, implicit, în domeniul învățământului. În acest scop a fost elaborat Proiectul Național “România Educată”, inițiat de Președintele României, astfel, prin acest proiect, pe termen lung, ce cuprinde mai multe etape, se urmărește ca educația să devină “o fundație solidă și predictibilă, pe care să se continue drumul către România Educată”. Nu este mai puțin adevărat că la acest eșec școlar contribuie chiar școala prin modalitățile evaluative, subiective sau bazate pe alte criterii, de regulă cantitativiste, concretizate prin reproducerea mecanică a cunoștințelor predate și asimilate, și nu pe logică - euristică, metode care nu mai corespund întru totul obiectivelor educaționale, unde accentul este pus pe interdisciplinaritate și nu doar pe aria curriculară a unei discipline.
O situație mult mai gravă este consemnată în învățământul românesc postdecembrist, și nu numai la noi, după acel moment consemnat prin așa - numitul Proces Bologna, când rolul școlii și a cadrelor didactice a fost tot mai mult diminuat, ceea ce a condus nu numai la scăderea calității actului educațional în școli, ci și la deformarea imaginii instituției educației formale, a școlii. Acest efect a fost și mai este și în prezent resimțit în cadrul învățământului superior, prin completarea acestuia cu formele de masterat, care se dovedește ineficientă, ca formă de organizare, dar și prin acordarea unor false libertăți ale muncii intelectuale (prin acele Portofolii bazate pe referate descărcate de pe internet, formându-le astfel deprinderi negative în învățare!), astfel că pentru, relativ, mulți elevi și studenți școala se constituie un factor de socializare negativă și discordantă în raport cu obiectivele sale educaționale. Nu trebuie să ne mirăm sau să căutăm răspunsuri ce țin de o retorică exterioară unor obiective cu finalități nepremediate și/sau arbitrare, întrucât răspunsul este simplu: așa se vrea din afară, prin însăși acel act consemnat, prin care “pas cu pas” se urmărește distrugerea învățământului românesc și falimentarea societății sub raport economic și moral, ca tinerii să devină tot mai mult o masă critică și amorfă în cadrul societății, neimplicați civic și politic, ușor de manipulat în scopuri politice și, mai ales, electorale. A nu se uita faptul că viitorul națiunii depinde exclusiv de calitatea actului educațional, și că, în aceeași logică, a interacțiunii și interdependenței acestor variabile, “falimentul învățământului este falimentul națiunii”, astfel că fără educație și cultură, societatea rămâne la limita supraviețuirii.
