Când vorbim despre o școală, ne gândim, de bună seamă, în primul rând la numărul de elevi și la calitatea procesului de învățare realizat prin efort comun al dascălilor și elevilor. Referitor la numărul de elevi de la școala din localitatea Grindeni - Mureș, statistic, situația pe câțiva ani școlari se prezintă astfel:
Din cei 50 de elevi care am început școala în anul 1946, am absolvit cele 4 clase primare în anul 1950 un număr de 30. O parte dintre aceștia, în 29 august anul 2010, am sărbătorit, cu mare bucurie, 60 de ani de la absolvire. Cu această ocazie ne-am omagiat foștii dascăli: Gomboșiu Alexe, Crăcescu Nadia, Vesa Virgil, Hopărtean Aurelia ș.a.; ne-am amintit de viața de elevi, dar și de aportul nostru în viața de familie la munca câmpului, creșterea animalelor și la realizarea altor activități gospodărești. Despre dascăli, ne-am amintit de dăruirea și efortul lor de a ne instrui și educa la cel mai înalt nivel, pentru a fi competitivi în confruntările ce urma să le avem cu elevii de la gimnaziile din Chețani, Luduș, C. Turzii, Iernut s.a., unde ne-am continuat pregătirea școlară. Despre aceștia ne-am amintit și de modul în care se preocupau de ridicarea nivelului cultural al tineretului și a persoanelor mai vârstnice, prin organizarea activităților cultural-educative; ansamblul coral, echipă de dansuri populare, echipă de teatru, cursuri serale de alfabetizare. Sub îndrumarea acelorași dascăli, noi, elevii, pregăteam programele de poezie, cor și dansuri populare, care le prezentam în fața părinților și a altor familii din sat cu ocazia sărbătorilor de iarnă și de sfârșit de an școlar. Cu mare plăcere ne-am adus aminte și am discutat despre excursiile școlare, adevărate lecții “multidisciplinare” pentru cunoașterea hotarului satului cristurean, ocazii pentru a cunoaște și discuta despre bogățiile naturale de la suprafață și din subsolul acestuia, precum și despre cunoașterea și evocarea unor momente și evenimente istorice petrecute pe acest hotar sau în vecinătatea lui. Una dintre cele mai interesante acțiuni de acest gen a fost excursia organizată împreună de regretații dascăli, Gomboșiu și Crăcescu, în primăvara anului 1949, pe itinerarul: drumul dintre păduri, coama dealului până la casa lui Ucu, apoi spre Arieș, pe cărarea din Pădurea Fideului Mic până în Șesul Lunii, care continuă până la Arieș. La plecare, doamna Crăcescu ne-a zis: “Priviți și ascultați cu atenție totul, pentru ca în final să avem ce discuta”. La ieșirea dintre păduri, am făcut un prim popas pe coama dealului, de unde am făcut cunoștință de la distanță cu gospodăriile țărănești așezate în cătunul Coasta Grindului ale familiilor Lascău, Cucerzan, Sălcudean, Giurgiu s.a. Pe cărarea de coborâre prin Pădurea Fideul Mic, din loc în loc, am întâlnit mici poienițe în care domină o gingașă floare cu petalele sub forma unui clopoțel - Laleaua Pestriță. La baza pădurii era un izvoraș cu apă sărată a cărui apă, numai după câțiva metri parcurși, era absorbită în pământ. Am străbătut apoi Șesul Lunii până la Arieș. Aici am făcut un scurt popas, timp în care ne-am răcorit picioarele, mâinile și fața, apoi am luat calea întoarsă spre casă. Pe la jumătatea șesului, învățătorul Gomboșiu ne-a făcut atenți să privim spre dealuri și să observăm brâul alb care brăzdează dealurile de la Hădăreni și până la Viișoara, despre care are să ne spună ceva. Ajunși din nou pe creasta dealului care leagă pădurea Fideului de cea a Giurgisului, am fost așezați pe un răzor mai înalt, de unde aveam deschisă privirii toată Valea Arieșului spre apus, până la locul de ieșire a acestuia dintre munți. În fața noastră se desfășura un adevărat amfiteatru natural în care, pe stânga și pe dreapta Arieșului, se înșirau localitățile Luncani, Luna, Viișoara, Poiana, Turda, Mihai Viteazu ș.a. Amfiteatrul era închis spre apus de lanțul Munților Apuseni, având o singură ieșire prin Cheile-Turzii. Despre toate cele văzute pe itinerarul străbătut și cele cuprinse de privirea noastră, dascălii însoțitori au avut câte ceva de spus. Mai întâi ni s-a vorbit de laleaua pestriță, plantă ocrotită de lege, îndemnându-ne să-i acordăm și noi atenția și ocrotirea necesară. Despre izvorașul de sub deal ni s-a explicat că acesta ne arată că sub pădure există un zăcământ de sare, ce așteaptă să fie exploatat. Ni s-a vorbit apoi despre localitățile înșirate pe Valea Arieșului; mai pe larg au fost prezentate C. Turzii și Turda, ca fostă capitală de județ. Ajunși cu informațiile în zona de ieșire a Arieșului dintre munți, ni s-a amintit de Revoluția de la 1848, când Craiul munților, Avram Iancu, a coborât cu oastea sa pe câmpia transilvană, pentru apărarea drepturilor românilor. Continuând cu informațiile în domeniul istoriei, au ajuns la alte două locuri încărcate de istorie, primul la platoul de la sud de Turda, situat pe malul stâng al Arieșului, unde a fost ucis mișelește marele voievod, Mihai Viteazu (1601), apoi ni s-a povestit despre cetatea de pe vremurile dacice, Potaissa, așezată pe platoul din apus de Turda. Aici fusese cartiruită Legiunea a V-a romană macedonica. Într-un târziu a venit și informația mult așteptată, povestea Brâului Alb. Învățătorul Gomboșiu începe prin a ne spune că, pe la mijlocul sec. al XIII-lea, în zona văilor Mureș-Arieș se află limita nordică a Imperiului romano-bulgar, întemeiat de frații Petru și Asan, în anul 1158. În aceeași perioadă, Imperiul Mongol trăia perioada de glorie, care, după ce pustiise Rusia, se năpustise asupra Poloniei și Ungariei. Garnizoana româno-bulgară din zona amintită ar fi încercat să se opună înaintării hoardelor mongole, dar, copleșite numeric, au fost nevoite să se retragă spre munți. De aici, spuse dascălul, începe legenda: “În retragere, comandantul avea un cal năzdrăvan, ale cărui copite lăsau în urmă o cărare albă, care să le folosească ostașilor ce-și urmau conducătorul. Această cărare se vede și astăzi, pe care noi o numim Brâul Alb. Ajunsă la poalele muntelui, pericolul era ca oastea româno-bulgară să fie ajunsă de mongoli. În acest moment intervine din nou salvator calul, care, cu o lovitură de copită, despică în două piatra muntelui. Crăpătura de salvare noi o numim Cheile-Turzii. “De la înaintașii noștri, prin viu grai, din aproape în aproape, ni s-a transmis vestea originii cristureanilor, care ar proveni din rândul refugiaților fugiți din calea barbarilor și că aceștia ar proveni din zona de întâlnire a Arieșului cu Mureșul. Coroborând datele legate de luptele din zona noastră, dintre hoardele mongole și forțele de apărare locală, cu data de atestare istorică a Cristurului, anul 1289, se poate lămuri și problema originii primilor locuitori de pe vatra satului nostru, care nu poate fi alta decât cea de pe văile apelor amintite. Se făcuse târziu și am plecat bucuroși spre casele noastre.
