Pentru tinerii de azi, care fac mai puțină istorie sau nu fac deloc, cuvântul iobag pare ceva cu totul străin sau venit de undeva de departe, din străfundurile istoriei. E bine de știut că iobăgia a fost o stare de fapt socială, specifică feudalismului și a durat secole bune (XV-XIX), mai precis până la Revoluția de la 1848, care a cuprins întreaga Europă. Iobagul, care nu putea fi decât țăran, reprezenta clasa muncitoare a vremii și cea mai ieftină forță de muncă, cu ajutorul căruia, conții, baronii, nobilii, ceilalți proprietari își asigurau prosperitatea, își lucrau pământurile, își exploatau pădurile și celelalte resurse naturale pe care le dețineau, își înălțau castele și conace, edificii publice, dintre care unele dăinuiesc și astăzi. Toate acestea în contul a nimic, eventual în schimbul unui codru de pâine, pentru ca forța de muncă să poată subzista de pe o zi pe alta. Pentru statuarea acestei stări de fapt imposibile, iobagii au fost legați de pământul feudalului, cu drept de viață și de moarte asupra lor, ca formă sigură de constrângere pentru a-i lucra pământul sau a executa alte și alte corvezi, în favoarea acestuia. Pentru el, iobagul, nu exista literă de lege care să-l apare de abuzuri, iar seniorul avea întotdeauna dreptate, chiar și atunci când îl maltrata până la moarte.
Cum spuneam, iobăgia a fost specifică acelei epoci, a durat în jur de patru secole și s-a practicat pe întregul nostru continent, și nu numai. Totuși, în modul de tratare al iobagului au existat diferențe de la stat la stat. Țările în care statul și stăpânii au fost mai toleranți și mai umani față de iobagi, oferindu-le acestora condiții de existență relativ decente, au prosperat, țările din Occident fiind o dovadă în acest sens. Bine, iobagilor nu le-a fost ușor nicăieri, dar atât de rău ca celor din Imperiul maghiar, în general, și românilor transilvăneni, în special, niciunde în Europa.
Se știe că românii ardeleni au fost aduși la stadiul de iobăgie, în urma Răscoalei de la Bobâlna de la1437, când cele trei stări avute: nobilii unguri, sașii și secuii i-au decăzut din toate drepturile, ca oameni, ca națiune, ca popor. Drama acestor bătuți de soartă a fost accentuate de adăugarea la exploatarea socială, a celei naționale, cu obiectiv declarat de dispariție prin asimilare sau prin distrugere fizică a acestei etnii.
Preocupat de subiect, am citit recent o carte veche, voluminoasă, scrisă cu aproape un secol în urmă, întitulată “ Martirii Neamului,” în care autorul tratează preliminariile și cauzele care au dus la Răscoala de la 1784, a lui Horea, Cloșca și Crișan, care a avut loc cu 235 de ani în urmă, chiar la începutul lunii noiembrie. O revoltă de proporții, care a zguduit Europa vremii, prin cruzimea ei, forțele opuse fiind iobagii români contra marilor latifundiari, a nemeșilor care, în procent de aproape sută la sută, erau maghiari, împreună cu argații lor, adică acei maghiari sau deveniți maghiari (posibil și români), prin intermediul cărora aceștia asigurau crunta lor siluire și exploatare. În această situație, a nu se crede că supliciul tragerii pe roată a fost un unicat în cazul lui Horea. El era în mod curent aplicat și iobagilor condamnați la moarte de către proprii nobili. Trebuie precizat, de asemenea, că revolta nu a fost o luptă a românilor contra ungurilor, pentru că iobagi existau și din aceștia, ci o încercare de răzbunare cu țintă directă asupra celor care exercitau opresiunea și a slugilor lor. O tragedie care a cutremurat toată Europa, iar cartea aceasta descrie pe larg fărădelegile la care erau supuși iobagii români. Citind-o, am putut înțelege mai bine câtă durere și disperare a trebuit să se adune în sufletele acestor nenorociți de soartă ca să ajungă în situația de a pune mâna pe uneltele avute la îndemână: furci, topoare, sape și coase, etc., și să se răscoale, riscându-și deliberat viața, împotriva unei forțe organizate și instruite, dotate cu tunuri, cu puști și pistoale, a unui stat cu instituții doar opresive pentru ei, și care nu le putea da o altă șansă decât spânzurătoarea, ghilotina sau trasul pe roată.
În această nebunească încleștare au fost uciși cu cruzime peste 120 de nobili și numeroși argați și preoți preocupați intens de maghiarizarea românilor, iar iobagii români, cu miile, atât în timpul răscoalei, cât și după.
O descriere amănunțită a modului în care erau tratați iobagii români la acea vreme, de către stăpâni și argații lor, prezintă autorul cărții în capitolul “Iobagii din Clopotiva”. Urmărind descrierea, am crezut inițial că este vorba de o ficțiune, dar căutând pe harta țării am descoperit toate locurile indicate în aria cărora au avut loc evenimentele și, ca atare, consider că din moment ce acestea există în realitate, reale trebuie să fie și faptele în esența lor.
Clopotiva este un sat aparținând comunei Râu de Mori din județul Hunedoara, situat între Hațeg și Oțelul Roșu, nu departe de Sarmizegetusa, iar Galda, o comună din județul Alba, la 16 km de municipiul reședință de județ.
Am decis să dau publicității descrierile din acest capitol, nu pentru a crea resentimente, ci pentru a oferi cititorilor posibilitatea cunoașterii mai amănunțite a suferințelor înaintașilor noștri, cât și aportul acestora la zidirea prosperității nobililor, conților, baronilor și a altor înavuțiți ai vremii, pe care azi, prin împroprietăriri cretine, îi îmbogățim a doua oră.
Atunci când vorbim de atrocitățile de la Ip, Trăznea, Sărmașu și multe altele, din timpul ocupației maghiare, 1940-1944 sau de
aserțiunile scriitorului maghiar, iredentist, născut la Dej, Ducso Csaba,” în romanul “ Nincs kegyelem” adică “Fără milă” scris la Budapesta în 1939, cu un an înaintea Diktatului de la Viena, din care vă prezentăm un scurt citat, să nu credeți că sunt niște excese întâmplătoare: “Nu va fi pentru nimeni milă. Nici pentru copiii din leagăn, nici pentru mama care va naște un copil... voi suprima pe fiecare valah și atunci nu va mai fi în Ardeal decât o singură naționalitate, cea maghiară, națiunea, sângele meu!Voi face inofensivi pe viitorii Horea și Cloșca. Nu va fi milă”.
Să ne aducem aminte că toate aceste excese criminale nu sunt întâmplătoare, ci rodul unei culturi a răului, exersate deliberat, de-a lungul secolelor, și care există și persistă încă în mentalul multora, într-o formă latentă, stare de fapt pe care trebuie să o avem în vedere, chiar dacă vremurile s-au schimbat. Din acest trecut foarte dureros al istoriei, trebuie să tragem învățămintele necesare, pentru ca urmașii celor de atunci să nu mai ajungă, în vecii-vecilor, în postura de a exersa pe spinarea noastră practicile lor hegemoniale, de care n-au dovedit că se dezic, și care sunt bine tezaurizate în mentalul colectiv, al celor care speră ca trecutul să revină, să le surâdă din nou, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat.
Acestea fiind zise, vă prezentăm câteva din episoadele ce descriu starea iobagilor români ardeleni, în preajma Răscoalei de la 1784 a lui Horea Cloșca și Crișan.
IOBAGII DIN CLOPOTIVA (I)
Pe Valea Feneșului, între Parașinatu și Dealul Măgurii, înaintau, răsuflând din greu, o ceată de iobagi.
Erau iobagii din îndepărtata comună Clopotiva, pe care nobilul ungur Gabor Nandra îi smulsese de lângă familiile lor, spre a-i duce în pădurile sale, pentru cinci, șase, șapte luni, până când cădea zăpada atât de mare, încât munca în munți devenea cu neputință.
Drept răsplată, pentru o muncă grea, istovitoare, din zori și până noaptea, nobilul Nandra dădea iobagilor câte o pâine pe zi, iar duminica, fiindcă nu lucrau, numai o jumătate de pâine.
Simbrie? Bani? Așa ceva nu se plătea iobagilor.
Ei erau siliți să muncească în pădure, departe de ai lor, iar acasă nevestele trebuiau să muncească la câmp, tot din zori și până în noapte, tot fără simbrie, tot fără răsplată, ba încă nenorocitele nu primeau nici măcar pâinea pe care soții lor o căpătau în munți.
Duminică, atunci când argații unguri se îndurau să nu le scoată la munca câmpului, își lucrau și ele bucățica de pământ ce le mai rămăsese în jurul casei și, din rodul acestor câtorva prăjini de pământ, trebuiau să trăiască ele și copiii lor, iar iarna și bărbații lor.
Era cunoscută în tot ținutul Munților Apuseni răutatea, ticăloșia, neîndurarea lui Gabor Nandra, asemenea căruia, prin împrejurimi, nu se mai cunoștea decât Năpârca din Galda.
Ca și stăpânul castelului din Galda, tot astfel și Nandra jurase pieirea a tot ce este românesc și pentru atingerea acestui scop, el nu-și cruța iobagii de nicio muncă istovitoare, de nicio corvadă înjositoare, de nimic ce ar fi putut să scadă, să nimicească puterea de rezistență a națiunii românești.
Tocmai de aceea și Nandra era blestemat și urât de Moți, ca și Năpârca din Galda.
Ceata aceasta de iobagi din Clopotiva, care înainta, acum, spre pădurile de la poalele Muntișorului, întruchipa metodele cu care Nandra lupta pentru distrugerea românismului, firește, în același timp, îmbogățindu-se el însuși.
Erau în total vreo patruzeci de țărani, de toate vârstele.
Flăcăi, cărora abia le mijise mustața, bărbați în floarea vârstei, bătrâni, care abia se mai țineau pe picioare.
Toți purtau în spinare securi și ferestraie, ba unii mai duceau și pături groase, foi de cort, lădițe cu îmbrăcăminte de schimb.
Acestea din urmă însă, nu erau ale lor, ci ale argaților, patru la număr, care mergeau în fruntea convoiului.
Domnii argați dormeau sub cort, aveau pături să se învelească, spre a se apăra de frigul nopții aveau rufărie de schimb.
Iobagii? Ei puteau să doarmă sub cerul liber, să nu se acopere cu nimic, ba să mai petreacă noaptea și goi, când erau nevoiți seara, după o zi de muncă istovitoare, să-și spele singura cămașă de pe ei, spre a nu se umple de păduchi.
Domnii argați mergeau călare și cum nobilul Nandra hotărâse mai dinainte timpul pe care țăranii trebuiau să-l facă de la Clopotiva și până în pădure, argații își mânau caii mai iute, mult mai iute decât poate înainta un om pe jos.
Din această pricină, bieții iobagi gâfâiau necontenit și picioarele lor goale erau numai sânge, din cauză că argații îi goneau prea repede și nu aveau vreme să se ferească de pietrele mai ascuțite, mai colțuroase din drum.
De multe ori, ceata iobagilor rămânea în urmă, deoarece îi era cu neputință să se țină de caii argaților.
Atunci, argații se înapoiau și bicele lor cădeau la întâmplare, dar fără milă, pe spinările lor gârbovite de trudă și amar.
Iar cei cari erau bătuți mai crunt, erau bieții, bătrâni, aceia care rămâneau mai în urmă, aceia pe care anii și mizeria îndurată nu-i lăsa să se țină nici măcar de tovarășii lor mai tineri, darmite încă de cai!
Pe aceștia, de altfel, aveau argații poruncă să-i lovească mai cumplit.
- Bătrânii viermilor (Românilor) sunt oameni, de pe urma cărora nu mai putem trage niciun folos. Căutați, deci, de mă scăpați de ei cât mai repede și nu pierdeți niciun prilej de a-i pune la muncile cele mai grele, cele mai istovitoare, iar când nu vor să mai lucreze, puneți biciul pe ei.
Așa suna porunca, pe care Nandra o repeta argaților săi în fiecare sâmbătă seara, când aceștia se adunau în jurul stăpânului lor, spre a-i da raportul despre cele petrecute în timpul săptămânii.
Și firește că argații, care erau și ei unguri, căutau să fie cât mai mult pe placul stăpânului lor și într-adevăr nu pierdeau niciun prilej de a grăbi moartea bătrânilor.
(M.G.)
(va urma)
