Dintre autorii Filocaliei, Sfântului Maxim Mărturisitorul (580-662) i s-a dedicat, în această colecție a Filocaliei române, cel mai larg spațiu, scrierile sale ocupând două volume - 2 și 3.
În această alegere, trebuie să discearnă mai mult decât o venerare deosebită a omului și a operei și slujirii sale, duse până la pătimirea martiriului pentru dreapta credință. Opțiunea aceasta este semnul încredințării că Sf. Maxim Mărturisitorul a avut un rol unic în tradiția cugetării și spiritualității creștine răsăritene. Prin scrierile sale ne-au fost transmise, într-o formulare lipsită de orice eroare sau ambiguitate, toate acumulările de mare preț ale gândirii teologice și ale experienței ascetico-mistice bisericești de până la el. Acestea au fost asimilate într-o cuprinzătoare și originală viziune cosmică asupra mântuirii omului, prin Hristos-Domnul, interpretată nu doar ca o simplă eliberare din legăturile păcatului și a morții, ci și ca îndumnezeiere, ca suprema împlinire a firii omenești prin harul necreat.
Conștient de faptul că alterarea dreptei credințe produce urmări grave și în planul dreptei viețuiri, periclitându-se astfel câștigarea mântuirii, Sf. Maxim a apărat aproape singur ortodoxia dogmei hristologice calcedoniene, amenințată în vremea sa de ereziile monoenergistă și monotelită. Ambele devieri de la învățătura cea sănătoasă (Tit 1,9) erau concluziile firești ale monofizismului, erezie condamnată de Sinodul al IV-lea ecumenic (451). Ereziei care nega integritatea firii omenești a Mântuitorului Iisus Hristos, cu lucrarea ei proprie și voința ei proprie, Sf. Maxim i s-a opus cu toate mijloacele care îi stăteau atunci la îndemână, ca unul care înțelegea consecințele distructive ale unei asemenea rătăciri asupra învățăturii Bisericii despre mântuire. Neputând fi înfrânt, căci i se dăduse de Sus gură și înțelepciune căruia nu-i puteau sta împotrivă, nici să-i răspundă potrivnicii săi (cf. Luca 21,15 ), el a fost redus la tăcere, prin cruzimea mutilării. Sinodul al VI-lea ecumenic (680-681) îi va face însă dreptate, anatemizând erezia monotelită și restabilind învățătura cea dreaptă despre dumnezeirea și omenitatea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat și om desăvârșit.
Volumul al doilea din Filocalia română cuprinde scrieri ale Sf. Maxim Mărturisitorul, traduse și amplu adnotate de părintele profesor Dumitru Stăniloae, în care sunt expuse învățături ascetice, dar și învățături dogmatice. Astfel, se vorbește aici despre patimile și virtuțile celor trei puteri ale sufletului..., despre ființa divină și lucrările dumnezeiești necreate...; despre caracterul irațional al patimilor...; despre rațiunile făpturilor...; despre lepădarea iubirii pătimașe de sine ...; dar și despre îndumnezeire. Nevoințele despătimirii și cunoașterea se află, după Sf. Maxim, într-o legătură indisolubilă. În Cuvântul ascetic, făptuirea se cere îndrumată de cunoștință, iar în Scurta tâlcuire a rugăciunii “Tatăl nostru” cunoștința se cere confirmată prin făptuire, pentru că “prin porunci Domnul face nepătimași pe cei ce le împlinesc, iar prin dumnezeieștile dogme, le dăruiește luminarea cunoștinței”...
(Cuvânt înainte, Daniel - Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Filocalia, vol. II, București, 2017, pag.5-6).
