Bucătarul mai dădu o dată din cap, mai rânji o dată, apoi briciul trase o linie dreaptă, de la ceafă până înspre rinichi.
Un urlet de durere ieși din pieptul nenorocitului Moț, în vreme ce o dâră roșie de sânge începu să se prelingă din rană.
Dar Kociș era obișnuit cu sângele. Ce-i drept, poate că era obișnuit cu sângele animalelor pe cari le tăia pentru stăpânul său, și nu cu sângele de om. Dar oare nu spusese chiar atunci Nandra că Moții sunt viermi și nu oameni?
Fără să simtă, deci, cea mai mică părere de rău, sau scârbă, bucătarul își așeza din nou briciul cam pe lângă ceafa nenorocitului, la un deget depărtare de prima tăietură și mai trase o dată cu el până spre mijloc.
Apoi, cu o îndemânare pe care numai un bucătar o putea avea, ridică puțin capătul de sus al pielei astfel prinsă între două brazde sângerând și trase cu putere.
Fâșia de piele dintre cele două tăieturi se desprinse până la șale.
Bietul Frâncu începu să se zbată iarăși, să urle de durere, să-și muște buzele până la sânge, dar ce putea el să facă împotriva greutății trupului lui Kociș, care, văzând svârcolirile nenorocitului, se lăsă peste el cu și mai multă putere.
Bucătarul ridică în aer fâșia de piele sângerândă și arătându-i-o lui Nandra, zise:
- E destul de subțire, stăpâne?
Asupritorul rânji și răspunse:
- Foarte bine, Kociș. Pune-o deoparte... Tot Valahilor o să le-o vindem, să-și lege opincile cu ea.
Râse Nandra, râse bucătarul, râseră argații de se prăpădeau.
Numai bietul Frâncu nu râdea.
El îi blestema pe ticăloșii cari îl chinuiau mai cumplit decât își chinuise inchiziția victimele în evul mediu și se ruga lui Dumnezeu să se îndure de el și să-l ia mai curând din lumea asta, spre a-i curma suferințele.
Pesemne însă că în Cartea Destinului soarta lui Frâncu era pecetluită, și Dumnezeu voia numai să mai pună la încercare tăria credinței nenorocitului, căci Nandra urmă astfel:
- Ascultă, vierme. Sunt gata să-ți curm durerile și să poruncesc să fii lăsat în pace, dacă te lepezi de legea ta blestemată și te faci Ungur.
- Nu, fătule - strigă atunci socrul lui Frâncu! Mai bine mori, dar de legea ta să nu te lepezi, căci și Dumnezeu se va lepăda de tine pe lumea cealaltă.
- Pista, astupă gura nemernicului! - tună Nandra, plin de mânie.
Argatul se uită în jurul său, căutând ceva, cu ce să ducă la îndeplinire porunca stăpânului său.
Negăsind nimic, se aplecă, luă un pumn de pământ și-l vârî în gura nenorocitului.
Și pentru ca socrul lui Frâncu să nu-și poată scoate din gură acest căluș groaznic, îi legă și mâinile.
- Răspunde, vierme - se răsti apoi Nandra din nou către Frâncu. - Te lepezi de legea ta păgână, sau vrei să mori în ea, spre a ajunge în fundul iadului?
- În iad vei ajunge tu, câine cu chip de om! - răspunse însă nenorocitul, cu hotărâre. Dar pe mine nu vei trăi să mă vezi lepădându-mă de credința strămoșilor mei.
- Atunci mai trage-i o fâșie de piele, Kociș! - strigă Nandra bucătarului. - La a treia fâșie sunt încredințat că nemernicul nu va mai fi atât de încăpățânat.
Și bucătarul mai spintecă o fâșie de piele de pe spinarea bietului Moț.
Acesta blestemă, înjură, urlă de durere, dar de legea-i strămoșească nu se lepădă.
Briciul călăului mai trase și a treia fâșie, apoi și a patra și a zecea, dar Nandra tot nu ajunse să-l audă pe Frâncu strigând:
- Oprește! Mă fac Ungur.
Și, furios peste măsură că Românul preferă să moară în chinuri atât de groaznice, decât să-și renege credința, Nandra porunci bucătarului:
- Kociș, intră mai adânc cu briciul!
Și Kociș intră cu briciul mai adânc, tot mai adânc, până când cuțitul atinse osul, atinse coastele.
Își poate închipui cineva durerile pe care le îndura nenorocitul de Frâncu? Își poate închipui cineva un suflet mai hain decât al lui Nandra și a oamenilor săi, cari se uitau nu numai nepăsători la aceste dureri, dar făcând încă haz de ele?
Grozăvia era fără pereche, ea întrecea poate în cruzime chiar și ceea ce născocise Duhovnicul Satanei, pentru tovarășul său, contele Szomoroky.
Totuși, Moțul rezistă cu nobilă îndârjire și când ajunse până la os și își pierdu cunoștința, ultima lui vorbă nu fu o renegare a credinței, ci un cuvânt de laudă a numelui Dumnezeului său și un “Trăiască Moții” care dovedea deajuns tăria simțămintelor de care erau însuflețiți adevărații fii ai neamului, în zilele acelea de răstriște.
(Sfârșit)
