Cu rădăcinile puternic „înfipte" în Ardeal, poetul, prozatorul și publicistul Francisc Păcurariu se numără printre scriitorii reprezentativi ai perioadei de după cel de-Al Doilea Război Mondial. S-a născut la 1 ianuarie 1920, în comuna Teaca, județul Bistrița-Năsăud și este fiul lui Efrim Păcurariu și al Mariei (n.Szabo). Formația sa intelectuală s-a conturat mai întâi la Liceul „George Barițiu" din Cluj, unde și-a însușit câteva limbi străine de circulație internațională și apoi la Facultatea de Medicină din Cluj, studii pe care nu și le finalizează cu doctorat, neavând de gând să practice medicina. Încă din perioada studenției este atras de publicistică și devine redactor la câteva publicații, precum: „Tribuna Ardealului" (1940-1944), „Înfrățirea" din Târgu-Mureș (1944-1945), „România Liberă" (1945-1946), „Lupta Ardealului" din Cluj (1946-1947). Destinul lui se prefigurează din momentul în care este remarcat ca un ziarist redutabil și inteligent, dar și un scriitor talentat. Spre sfârșitul anului 1947 este chemat la București și angajat la Direcția Generală a presei și Relațiilor Culturale din Ministerul Informațiilor, intrând astfel în sfera diplomației. Pentru început, îndeplinește funcția de consilier cultural și de presă, la Legația noastră de la Budapesta, care durează până în 1953, după care revine în țară, fiind încadrat în centrala de la Ministerul Afacerilor Externe și va îndeplini diverse funcții: atașat cultural la Belgrad (1956-1957) și Roma (1958-1959), șef de misiune diplomatică în Argentina și Uruguay (1959-1963), în Grecia și Cipru (1968-1973), apoi din nou funcționar superior în țară, în calitate de secretar executiv al Comisiei Naționale pentru Unesco. Pe plan literar, Francisc Păcurariu se afirmă încă din anii de liceu, când publică în revista școlii, „Luceafărul", primele sale creații lirice. În anul 1942 își face debutul editorial cu volumul de poezii „Psalmii neliniștii", prin care se dezvăluie ca un poet în plină afirmare. Din poeziile sale se desprinde zbuciumul său sufletesc, oglindit în manifestările naturii potrivnice spiritului uman, în încercările disperate ale eului de-a înfrunta trecerea timpului: „Pătrare vechi de ore sfărâmate/ se zbat în înserare să se-nchege/ în chipul unor evuri scufundate/ ca într-o sfântă și cumplită lege.// Încremeniți sub ursa rătăcită/ pe bolta fără puncte cardinale/ vedem cum se preschimbă-n oarbe/ și despletite semne de-ntrebare" (Ceas incert). Cel de-al doilea volum se numește „Laudă singurătății" (1944), după care au urmat altele, ancorate într-o tematică complexă: „Priveliștile lumii" (1967), „Ocheanul simplu" (1972 ), „Răzvrătirea desenatorului de cercuri" (1974 ), „Solstițiu de iarnă" (1977) și „Omul bântuit de cuvinte" (1980), volum editat ca o retrospectivă a întregii sale creații poetice. Lirica lui Francisc Păcurariu se situează pe linia modernității, pusă într-o caligrafie nouă, stilizată și autentică : „Nu vă mirați că vin din amintiri/am lăsat o imagine în fiecare fântână": „Sunt oare-o mare, Doamne, ori un râu/ care se-ntoarce veșnic spre izvoare?" Activitatea de diplomat în Uruguay și Argentina i-au permis lui Francisc Păcurariu să cunoască culturile acestor țări și să le supună unor analize obiective în eseistica sa: „Introducere în literatura Americii Latine", „Schițe pentru un portret al Americii Latine", „Scriitori latino-americani", „Nepoții șarpelui cu pene", „Antologia literaturii precolumbiene", lucrări care au văzut lumina tiparului în perioada 1965-1973. Ardeleanul bistrițean de pe dealurile Tecii a fost și un mare prozator. Povestirile și romanele sale se înscriu pe linia tradițională a realismului ardelenesc, care restituie într-un spirit de deplină obiectivitate istorică imaginea unei epoci dramatice și deosebit de frământate, reflectată în conținutul și problematica pe care o abordează. Cele mai cunoscute creații de acest gen sunt : „Furtună sub Detunata" (povestire istorică), „Labirintul", „Ultima călătorie a lui Ulise", „Tatuajele nu se lasă la garderobă", „Geneza" și „Întâlnirea", romane care au la bază fapte istorice și realități trăite de el însuși. Nu uită să zugrăvească oameni și locuri din satul său natal, așa cum o face în romanul „Labirintul", un roman al vieții, o frescă social-politică și culturală a societății ardelene, înaintea și în timpul vremelnicei ocupații străine din perioada 1940-1945. Așa cum s-au dovedit și alți scriitori trecuți prin exercițiul diplomației, Francisc Păcurariu s-a distins prin cultura lui și prin felul în care s-a raportat la istoria națională, cu viața sa și cu scrisul său. S-a stins din viață la 13 martie 1997.
